Smerenia, temelia vieţii creştine

Duminica a XXXIII-a după Rusalii, a Vameşului şi a Fariseului, reprezintă începutul perioadei liturgice a Triodului, o perioadă semnificativă nu numai pentru urcuşul duhovnicesc spre Înviere, ci pentru întreaga viaţă a creştinului. La temelia acestei vieţi creştine stă smerenia, după cum a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cuvântul de învăţătură rostit ieri, 24 februarie, în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul“ din Reşedinţa patriarhală.

Duminicile pregătitoare postului Sfintelor Paşti sunt lumini călăuzitoare către Marele Praznic al Învierii Domnului şi fiecare dintre ele reliefează lucrări duhovniceşti ale fiecărui creştin, dar şi ale întregii comunităţii, fie parohie sau mănăstire. Lucrarea duhovnicească specifică Duminicii Vameşului şi a Fariseului este rugăciunea smerită. În acest sens, Evanghelia rânduită aminteşte de un fariseu şi un vameş care s-au urcat la templu pentru a se ruga. Rugăciunea fariseului, reprezentant al categoriei oamenilor corecţi, dar dornici de a fi lăudaţi de oameni, era săvârşită într-o stare de mândrie, de mulţumire de sine că nu este precum ceilalţi oameni, iar pentru el Dumnezeu era „un simplu martor al performanţelor sale morale şi religioase“. Însă, în acest suflet plin de sine, Dumnezeu nu mai are loc, la fel nici iubirea semenilor, ci doar iubirea de sine şi judecarea semenilor, inferiori statutului său social şi moral. Rugăciunea vameşului, un om urât de popor, întrucât aduna impozitele impuse de stăpânirea romană, care dorea să se îmbogăţească cu orice preţ, era una smerită, fiindcă recunoştea ataşamentul pentru cele materiale, precum şi că mântuirea lui depinde doar de milostivirea lui Dumnezeu.

„Sunt două stări sociale diferite, două feluri de rugăciune. Un om drept, moral, virtuos, mândru şi un om păcătos, dar smerit, care recunoaşte propriile limite şi nevoia ajutorului lui Dumnezeu pentru dobândirea mântuirii. La prima vedere, Evanghelia ne arată că Dumnezeu preferă un păcătos smerit, în loc de un drept mândru. Cu alte cuvinte, smerenia este mai mare decât toate faptele bune adunate laolaltă, dacă aceste fapte bune sunt făcute din mândrie sau au devenit izvor de mândrie. Utrenia din Duminica Vameşului şi a Fariseului ne arată că dacă Dumnezeu iubeşte smerenia vameşului nu înseamnă că aprobă şi păcatele lui, şi dacă Dumnezeu respinge mândria fariseului nu înseamnă că sunt de lepădat faptele bune săvârşite de acesta. De aceea, în cântarea a V-a de la Utrenia acestei duminici se adresează îndemnul de a uni faptele cele bune ale fariseului cu smerenia vameşului: «să ne sârguim să urmăm virtuţilor fariseului şi să râvnim smereniei vameşului, urând însă greşelile amândurora», adică să urâm mândria fariseului şi păcatele vameşului. Aşadar, Biserica învaţă că trebuie să săvârşim fapta cea bună întru smerenie şi să ne pocăim de toate păcatele noastre printr-o rugăciune smerită“, a arătat Preafericirea Sa.

Rugăciunea smerită, cea dintâi hrană a postitorului

Patriarhul României a subliniat, de asemenea, că prin smerenie omul se goleşte de iubirea de sine pătimaşă şi face loc iubirii lui Dumnezeu, Cel smerit şi milostiv, şi în această stare se roagă nu numai pentru sine, ci pentru mântuirea tuturor semenilor, a mai subliniat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. „Smerenia susţine şi iubirea adevărată, pentru că omul, cât de curat şi bun ar fi, niciodată nu ajunge la înălţimea sfinţeniei şi bunătăţii lui Dumnezeu. De aceea, el este totdeauna smerit, pentru că nu se compară cu alţi oameni, ci cu Dumnezeu Cel sfânt, bun şi milostiv“, a arătat Întâistătătorul Bisericii noastre.