Stavrofora Pelaghia Tudor, pildă de îndelungată şi statornică vieţuire monahală

„Căci călători şi pribegi suntem noi înaintea Ta,
Doamne“ ( I Paralipomena 29, 15)

Preacuvioasă Maică Stareţă,
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Întristată asistenţă şi îndurerată obşte a Mănăstirii Ghighiu,

Am aflat cu întristare de trecerea la cele veşnice a sta­vroforei Pelaghia Tudor, fostă stareţă a Mănăstirii Ghighiu timp de mai bine de cincizeci de ani (cinci decenii) şi model de trăire în cinul monahal. Plecarea sa dintre noi constituie o grea pierdere atât pentru obştea Mănăstirii Ghighiu, cât şi pentru toţi cei care au cunoscut-o şi i-au fost alături în timpul rodnicei sale activităţi, dar şi spre sfârşitul vieţuirii pământeşti, lângă patul de suferinţă, precum şi pentru cei care îi sunt alături în acest ceas de vremelnică despărţire, având nădej­dea reîntâlnirii în Ie­ru­sa­limul ceresc.

Stavrofora Pelaghia Tudor s-a năs­cut la 8 iunie 1920, fiind al patrulea copil din cei opt (cinci fete şi trei băieţi) ai familiei lui Ştefan şi a Marinei Tudor, gospodari înstăriţi şi evlavioşi din comuna Afumaţi, judeţul Ilfov. La botez a primit numele Petra, naşă fiindu-i monahia Haritina Tudor, una dintre surorile tatălui ei, care şi-a manifestat dorinţa de a se îngriji de educaţia şi formarea spirituală a tinerei ei nepoate. La vârsta de şapte ani, în urma unor vizite făcute monahiei Haritina la Mă­năs­tirea Samurcăşeşti-Ciorogârla, sim­ţind chemarea puternică a vieţuirii monahale, tânăra copilă şi-a exprimat în mod categoric dorinţa de a rămâne în mănăstire.

Şcoala primară a urmat-o în comuna Ciorogârla, după care a absolvit cursu­rile Şcolii monahale, care funcţiona în acea vreme la Mănăstirea Sa­mur­că­şeşti. După cum mărturisea adeseori, maica Pelaghia a dobândit cele mai multe cunoştinţe de teologie şi spiritua­litate atât la instituţia de învăţământ monahal ce fiinţa pe lângă Mănăstirea Samurcăşeşti, cât şi de la monahia Haritina, căreia i-a fost ucenică o peri­oa­dă îndelungată. Între anii 1937 şi 1940 a urmat cursurile liceale la Mă­năs­ti­rea Bistriţa, jud. Vâlcea, formă de învăţământ destinată personalului monahal, dar pe care nu le-a putut finaliza din cauza războiului.

Obţinând aprobările Arhiepiscopiei Bucureştilor, la 21 noiembrie 1940, sora Petra urma să fie tunsă în monahism, însă cutremurul din 9 noiembrie a amânat evenimentul pentru data de 30 martie 1941, când, în biserica cu hramul Sfântul Nicolae din incinta Mănăstirii Samurcăşeşti, a luat asupră-şi chipul îngeresc al nevoinţelor monahale, tunderea fiind săvârşită de către arhimandritul Atanasie Dincă, Exarhul mă­năs­ti­rilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, primind numele de Pelaghia. Până în anul 1943 a urmat cursurile Şcolii de cân­tă­reţi de pe lângă Mănăstirea Căl­dă­ru­şani, fiind, în paralel, şi cântăreaţă a Mănăstirii Samurcăşeşti.

În anul 1949 s-a înscris la cursurile Seminarului monahal înfiinţat pe lângă Mănăstirea Plumbuita de către vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina. Din motive administrative, Se­minarul s-a mutat la Mănăstirea Hurezi, unde în 1952 i-a absolvit cursu­rile, cu media generală 9,24 (printre premiante).

Având şi cunoştinţe de economie, a fost numită contabilă la Cooperativa meş­teşugărească din Ciorogârla şi ca­sieră a Mănăstirii Samurcăşeşti-Cio­ro­gârla. Remarcându-se prin abilităţi administrative şi aşezare duhovnicească, Patriarhul Justinian Marina a numit-o stareţă a Mănăstirii Ghighiu la data de 1 aprilie 1955. A găsit chinovia într-o stare avansată de degradare şi puternic afectată de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Entuziasmul vârstei şi responsabilitatea misiunii care îi fusese în­cre­din­ţa­tă au motivat-o pe tânăra stareţă în activităţile ulterioare. Astfel, la 19 octombrie 1958, sărbătorind zece ani de rodnică, dar şi anevoioasă arhipăstorie a Bisericii Ortodoxe Române, Pa­tri­ar­hul Justinian a resfinţit aşezământul monahal de la Ghighiu, care în cei trei ani de la numirea noii stareţe şi-a schim­bat vizibil înfăţişarea. Au fost re­fă­cute atunci ambele biserici, clo­pot­niţa, corpurile de chilii, dependinţele gos­podăreşti.

Până în anul 1959 activitatea du­hov­ni­cească şi administrativă a maicii Pe­laghia a crescut în intensitate, în­fi­in­ţând diferite instituţii care aveau menirea de a fi în folosul personalului monahal, dintre care pomenim: Şcoala monahală, Atelierul de pungi al Ad­mi­nis­traţiei Centrale a Atelierelor Mă­năstireşti, Atelierul de ţesut covoare, ca filială a Cooperativei Meşteşugăreşti de la Mănăstirea Ţigăneşti, Atelierul de icoane ş.a.

Printre evenimentele marcante din timpul stăreţiei stavroforei Pelaghia Tudor, amintim primirea icoanei fă­că­toa­re de minuni a Maicii Domnului din Pa­tri­arhia Antiohiei (Siria), care a fost a­du­să, în urma unor semne şi în­tâm­plări minunate, de către Episcopul Va­si­le Sa­ma­ha de Sergiopolis, la 25 februarie 1958.

Însă bucuriile şi împlinirile obştii de la Ghighiu şi ale întregului monahism românesc au fost profund afectate de nedreptul Decret 410 din anul 1959, care a scos din mănăstiri câteva mii de călugări.

Demonstrând tărie de caracter şi maturitate duhovnicească, stareţa Pe­la­ghia a trecut cu responsabilitate şi discernământ prin încercările şi piedicile care s-au ivit în timpul activităţii sale. Astfel, cu o obşte mai mult decât în­ju­mă­tăţită, harnica stareţă şi-a continuat proiectele de înfrumuseţare şi restaurare ale aşezământului mănăstiresc, înfruntând ostilitatea regimului comunist, aflat atunci la putere.

După 32 de ani de lucrare rodnică, remarcând alesele calităţi, fericitul în­tru pomenire Patriarh Teoctist i-a a­cor­dat, în anul 1987, rangul de stavroforă.

Resimţindu-se slăbită fizic ca urmare a eforturilor depuse în activitatea dinamică vreme de 53 de ani la Ghighiu şi dorind să afle mai mult timp pentru a se îngriji de lucrarea sufletească, la data de 1 mai 2008 stavrofora Pelaghia Tudor s-a retras din ascultarea de stareţă.

Cântările şi rugăciunile prin care Biserica o petrece acum pe stavrofora Pelaghia Tudor spre locul de odihnă rânduit până la învierea cea de obşte exprimă nu doar speranţa şi mângâierea dreptei răsplătiri, ci şi bucuria de-a vedea lumina Mântuitorului nostru Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat. Slujba înmormântării este imnul de preamărire a vieţii celei veşnice, pe care o caută monahul sau monahia prin toate nevoinţele sale duhovniceşti pe pământ.

Adresându-vă cuvinte de mângâiere în aceste clipe de doliu, ne rugăm Bu­nu­lui Dumnezeu să primească sufletul sta­vroforei Pelaghia Tudor în ceata ale­şi­lor Săi, unde nu este durere, nici în­tris­tare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

Veşnică să-i fie pomenirea din neam în neam!

Cu binecuvântare şi părinteşti condoleanţe,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

1 ‑Mesaj transmis la sluj­ba de înmormântare a stavroforei Pelaghia Tudor, proinstareţa Mănăstirii Ghighiu, jud. Prahova, joi, 28 martie 2013.