Umbra sau lumina trecutului?!

M-am surprins, într-o discuţie, aproape violent argumentându-mi opinia conform căreia copilăria e semnificativă, punându-şi amprenta pe întregul cumul de atitudini ulterioare. Dintotdeauna m-a fascinat subiectul trecut, copilărie, legătura dintre prezent - traumele acestuia, regăsindu-se drept mobile pentru acţiunile aferente actualului - şi perioada de incipientizare a dezvoltării umane. Legătura e viabilă, având în vedere conceptul de continuitate, atotprezenţa eului, în orice timp al existenţei invocat pentru identificarea notelor definitorii ale acestuia, comparându-le cu ale altor perioade. Eul fiind acelaşi, în esenţă, în copilărie, timpurie sau târzie, adolescenţă sau maturitate, este de necontestat reflecţia trecutului în oglinda prezentului. Am auzit, demult, pe cineva susţinând importanţa copilăriei, ca amprentă ce se imprimă pe paleta personalităţii individului. Mi-a plăcut ideea, mai ales că, oarecum, observasem şi eu asta. M-am simţit un mic Edison, în variantă feminină, care descoperise licuriciul ce oferă o pată de lumină viziunii, dar care, până atunci, zăcea sub povara neconştientizării. Bineînţeles, ideea putea fi corectă sau nu, însă mi s-a părut edificatoare în afirmarea glăsuită a rezultatului expertizelor interioare, răsfrânte şi asupra realităţii, în ce priveşte eul şi circumstanţele, „determinările“ sale. Omul compară evenimente, situaţii, şi pe sine cu alţii, analizează, interpretează, codifică, decodifică, emite judecăţi de valoare. Apelând la ideea activării sinelui doar în contact, putem prezumţia o depozitare a unor intenţii atitudinale, idei, filosofii, de care omul e mai mult sau mai puţin conştient. Uneori nu e, şi îşi dă seama atunci când se „trezeşte“, la fel ca mine, acţionând bizar şi neaşteptat. Sinele acumulează, adună, fără ca omul să „ştie“ de aceasta, urmat de o surpriză de conştientizare, imediat ce un stimul actualizează o stare latentă. Dar, oare, chiar aşa stau lucrurile, cu o intactă latenţă, care devine activă doar stimulată? Acest fapt ar contrazice senina privire asupra a ceea ce se întâmplă cu mine.

Observăm persoane reacţionând şi având atitudini care le trădează valorile încă nestatornicite. Dacă auzim de cineva care a săvârşit o faptă reprobabilă, există tendinţa de a critica şi cataloga aspru, însă, calculând în ecuaţia evaluării faptei antecedentele părinţilor, critica severă pierde din anvergură, având loc o comparare şi o poziţionare relaţională, situaţională, valorică a celor două generaţii. Vina este transferată părinţilor, care au fost un model nedemn de urmat sau au imprimat, prin mediu, educaţie, anumite valenţe nedorite în sufletul deschis spre învăţare al copilului. Se apelează la educaţiei, dar şi la copilărie, timp în care educaţia se prelungeşte din intenţia edificator educaţională a părinţilor în sentinţe proprii, valori existenţiale. Unii cred că există şi o doză de „predestinare“, atât în sensul neputinţei depăşirii liniei valorice existenţiale a părinţilor de către copil, cât şi în ce priveşte o certă legitimitate a comportamentului, având în vedere situaţia dată, căci „Aşchia nu sare departe de trunchi“, sau nu poate sări, registrul conformării fiziologice nepermiţând aceasta. Însumarea „predestinării“ e motivată de date care certifică legătura dintre delincvenţa părinţilor şi comportamentul deviant, sub incidenţă penală, manifestat de copii. Având posibilitatea cunoaşterii mai multor vieţi de sfinţi care au fost fie tâlhari, fie răufăcători, din familii cu probleme de comportament, ai căror părinţi nu acordau importanţă educaţiei, şi care au urcat treptele desăvârşirii, „predestinarea“ atitudinală a copiilor, în legătură cu comportamentul nu tocmai potrivit al părinţilor, nu poate via în ordinea filosofiilor mele de viaţă. Observând realitatea, ideea „predestinării“ atitudinale nu suferă trăinicie, exemplele în creştere ale oamenilor cu bun renume, provenind din familii destrămate, constituind un reper indubitabil.

Avem tendinţa de a transfera centrul de greutate în trecut, motivând atitudini personale sau ale altora sau postulând certitudini cu trimitere la tare, traume din trecut şi tendinţa de a conferi valoare acolo unde nu există, de a postula legături între comportamente prezente şi anumite evenimente care sunt efectul unor cu totul alte situaţii. Falsele amintiri, conturarea unor situaţii acolo unde nu există, sau falsele legături între evenimente diminuează vina pentru situaţii incomode, jenante, însă împiedică depăşirea, înfruntarea realităţii, prin accentuarea neputinţei vindecării unor urme adânc înfiripate în construcţia internă. Deşi influenţa pe care şi-o arogă perioada copilăriei în formarea persoanei e semnificativă, există posibilitatea depăşirii unor praguri impuse de cadrele dezvoltării anterioare, precum şi posibilitatea găsirii motivării intrinseci demersului de diminuare a ceea ce există, prin comprimare a ceea ce nu este dorit, şi înlocuirea, în timp cumulat cu efort, cu ceva dezirabil. „Ceea ce percepem nu e realitate, ci o reconstrucţie a realităţii“, e de părerea Serge Ciccotti, astfel, ceea ce percep ca fiind viabil din punct de vedere logic, real, poate fi doar o proiecţie a subiectivismului. Cu toate acestea, frământarea rămâne în sertăraşul lucrurilor de clarificat, nedorind negarea trecutului sau ştergerea acestuia, ci identificarea sistematică a efectelor lui, acestei acţiuni urmându-i îndeaproape diminuarea tarelor, traumelor prin înfruntare, precum şi augmentarea a ceea ce este constructiv şi care are început departe, în timp.