Unde se roagă albanezii din Bucureşti

Doar într-o zi, spun legendele, s-a zidit lăcaşul "Sfântul Nicolae" de pe strada Academiei. Istoricii susţin însă că punerea temeliei şi sfinţirea ei ar fi căzut fix în aceeaşi zi, la distanţă de un an una faţă de alta. Cert este că, în cele trei veacuri de existenţă ale Bisericii Sf. Nicolae "Dintr-o zi", albanezii din România şi-au aflat aici locul de rugă şi închinăciune, oficial, timp de câteva decenii. De aceea, unii îi mai spun lăcaşului de lângă Arhitectură Biserica albanezilor.

Nu ai cum să n-o remarci în cenuşiul clădirilor din centrul Capitalei, albă şi graţioasă ca o rochie de mireasă. Ca o minune ce-ţi iese brusc în faţă. Şi nu ai cum să n-o cinsteşti şi să n-o iubeşti ca pe un dar ceresc, pentru că, aşa discretă, dar somptuoasă, aşa simplă, dar maiestuoasă, biserica de lângă Arhitectură are o aură regală în faţa căreia îţi pleci uşor capul. Straiele ei par de sărbătoare acum, de praznic împărătesc, dar nu au fost întotdeauna astfel. Biserica Sf. Nicolae "Dintr-o zi" a trecut prin multe transformări de-a lungul celor trei secole de existenţă, inclusiv în anii din urmă, când a fost supusă unor ample lucrări de reabilitare şi restaurare. Locul privilegiat şi l-a păstrat însă în inimile şi rugăciunile tuturor.

Neagul şi-a ţinut promisiunea

Locul pe care este ridicată biserica era stăpânit la începutul veacului al XVII-lea de către un important negustor, Mihaiu din Târguşor, zis şi Grecul din Târguşor. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, a devenit un prosper bogătaş care şi-a mărit mult domeniul şi a ridicat curţi la Târguşor, unde domnitorul a poposit adeseori. Acesta a fost ucis în anul 1612 de voievodul Radu Mihnea (Radu Mihnea a domnit cu întreruperi în Muntenia, între 1601 şi 1623, şi în Moldova, din 1616 până în 1626), deoarece Mihaiu voia să îl detroneze. La moartea sa, locul pe care se află în prezent Biserica "Sf. Nicolae" s-a împărţit între cei trei fii ai săi: Neagul, Gheorghe şi Antonie.

Ca şi tatăl, fiul mai mare, Neagul, îşi dorea foarte mult să ajungă domn al uneia dintre Ţările Române. După ce a încercat zadarnic, cu rugăminţi şi promisiuni la sultanul de la Constantinopol şi la principele Gheorghe Rakoczi I (1630-1648), Neagul şi-a pus nădejdea în Dumnezeu. Drept urmare, a făgăduit Domnului şi sieşi că va ridica o biserică doar într-o singură zi, dacă visul i se va împlini. Cu toate că n-a obţinut tronul, şi-a respectat promisiunea. Mica biserică ridicată de Neagul este atestată documentar cu numele "Dintr-o zi",

într-un act de judecată din 5 iunie 1665.

Zestrea Maricăi Brâncoveanu

După moartea lui Neagul, biserica, tot terenul din jurul ei, precum şi cea mai mare parte din averea sa au trecut în stăpânirea fratelui mai mic, Antonie, vornicul din Popeşti, care a ajuns domn al Ţării Româneşti (1669-1672; cunoscut în istorie ca Antonie din Popeşti). Mai târziu, proprietatea este transmisă unicului său fiu, Neagul Postelnicul Negoescu, zis şi Popescu. Acesta din urmă dăruieşte ca zestre biserica şi pământul din jur fiicei lui, Marica, odată cu căsătoria din 1672 cu Constantin Brâncoveanu (1688-1714). În anul 1702, Doamna Marica Brâncoveanu "rădicând acea (biserică) dă lemnu din temelie, dă piatră o au zidit, foarte iscusită şi gingaşă făcând-o, o au înfrumuseţat cât şi pă din afară precum să şi vede" (Radu Greceanu, 1655-1725, cronicar muntean autor al lucrării "Viaţa lui Constantin Brâncoveanu"). Ceea ce se ştie, conform istoricului sfântului lăcaş, este că Biserica Sf. Nicolae "Dintr-o zi" a servit ca loc de rugăciune domnitorilor până la 1830. Aceştia intrau din casele lor direct în biserică, printr-un coridor suspendat peste actuala stradă a Academiei, până în cafasul (balcon din care familia domnitorului asculta slujba religioasă) bisericii.

A domnitorilor, a bărbierilor şi albanezilor

În cursul veacului al XVIII-lea, biserica a aparţinut breslei bărbierilor, iar între anii 1911 şi 1947 a servit ca loc de închinăciune Comunităţii Ortodoxe Albaneze din Bucureşti. În această perioadă, a slujit aici, pentru scurt timp, şi preotul albanez Fan Noli, luptător pentru independenţa Albaniei şi pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe Albaneze. Se ştie chiar că, la Te Deum-ul oficiat cu ocazia declarării independenţei Albaniei, la slujbă au asistat şi albanezi musulmani. Desigur, serviciul religios era ţinut în limba albaneză pentru enoriaşii etnici, însă limba română nu constituia o problemă, deoarece aceştia o învăţau foarte repede.

În 1936, autorităţile române au retras însă această înlesnire comunităţii albaneze pentru că Guvernul de la Tirana nu-şi respecta promisiunile faţă de comunitatea aromână din Albania, închizându-le şcolile şi bisericile. Interdicţia nu a ţinut decât puţin timp, pentru că, la presiunile coloniei albaneze şi a unor oameni de cultură români, ea a fost reiterată.

"S-au înfrumuseţat precum se vede"

Biserica domnească nu a fost scutită de incidente. În 1825, un incendiu i-a distrus acoperişul, care a fost refăcut în 1826-1827, în timpul domniei lui Grigore Ghica al IV-lea (1822-1828). Tot de atunci datează şi pictura interioară a bisericii, catapeteasma şi diferite alte obiecte de cult. Cu această ocazie a fost refăcută vechea pisanie, pe cea nouă fiind încrustat următorul text: "Această sfântă biserică ce se numeşte Dintr-o zi, cu hramul Sf. Nicolae, a fost mai întâi făcută de lemn şi, învechindu-se, luminata Doamna Marica a Măriei sale Constantin Brâncoveanu VV la leat 1702 de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, îndemnându-se a făcut-o toată de zid şi a înfrumuseţat-o cu toate podoabele spre pomenirea Măriei sale, ispravnic fiind dumnealui Enache Văcărescu, vel logofăt. În urmă, la leatul 1825, în zilele Măriei sale Grigore Ghica VV al patrulea, întâmplându-se de s-au ars, s-au preînoit de s-au înfrumuseţat precum se vede cu ajutorul Mării sale Grigore Ghica şi al altor pravoslavnici prin stăruinţa dumnealui vel stolnic Stancium, epitropul acestei sf. biserici, isprăvindu-se de preînoit la leatul 1827 sept. 1".

Se ştie că neamul Ghiculeştilor a dat Ţărilor Române nouă domnitori între anii 1659 şi 1854. De asemenea, această mare familie Ghica, familie de nobili albanezi (aromâni din Albania; alţi istorici susţin că sunt originari din Macedonia), stabilită în Ţările Române în secolul al XVII-lea, a furnizat de-a lungul istoriei sale nu numai voievozi, dar şi premieri şi academicieni, intelectuali de notorietate precum scriitorul Ion Ghica ş.a. Ei şi-au legat numele de ridicarea a peste 45 de mănăstiri şi biserici pe teritoriul celor două ţări române.

În 1915, lăcaşul sfânt avea să fie declarat monument istoric prin Înalt Decret Regal.

Paraclis al Universităţii de Arhitectură "Ion Mincu"

Pictura actuală este executată în tehnica fresco şi datează din jurul anului 1827. Stilul şi tehnica sunt de o deosebită importanţă pentru studiul evoluţiei picturii murale (eclesiale) din România, se spune în istoricul edificiului. Pictura este una de tranziţie între tradiţionalul stil bizantin şi o pictură cu puternice influenţe artistice apusene. Restaurarea începută în 2004 a scos la iveală frumuseţea acestei picturi, păstrată aproape integral. Ca urmare a săpăturilor arheologice în interiorul bisericii, s-au descoperit oseminte din perioada secolelor XVII-XIX, monede, vase şi fragmente de vase din aceeaşi perioadă. Biserica Sf. Nicolae "Dintr-o zi", astăzi paraclis al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", este reprezentativă pentru arhitectura brâncovenească.

Şi chiar dacă albanezii din România se roagă în bisericile din apropierea caselor, unii mai vin, ce-i drept mai rar, sau mai tainic, la biserica lor, la lăcaşul cunoscut cândva ca fiind "al albanezilor".