Valoarea timpului în parcursul mântuirii personale

S-a vorbit şi se vorbeşte foarte mult despre timp. Îl simţim cu toţii, ne simţim existând în timp, sau deodată cu el, dar, fiind puşi în situaţia de a spune ce este, constatăm că el scapă uneori definirii sau că nu poate fi definit decât cu aproximaţie. Viaţa omului se scurge şi ea în timp, între cele două termene sau hotare ale ei: naşterea şi moartea.

Ca şi spaţiul, timpul este o dimensiune a existenţei, cadru firesc al vieţii omului. De aceea, în concepţia creştină, timpul a fost creat odată cu lumea. Cu alte cuvinte, lumea n-a fost creată în timp, ci odată cu timpul. Mergând pe această logică, Hristos Mântuitorul este nu numai întemeietorul şi capul nevăzut al Bisericii, ci şi axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii. Înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era orientată mesianic spre El, era timpul de aşteptare şi de prefigurare a Lui. După venirea Lui, mai precis odată cu Întruparea, începe timpul sau vremea plinirii ("plinirea vremii", cum zice Scriptura). El dă adevăratul conţinut al istoriei, e veşnic prezent în timp, ca Dumnezeu întrupat, ca unul care este şi în timp, şi dincolo de timp.

Condiţie a relaţiei dinamice a făpturii cu Dumnezeu, timpul este înţeles drept mişcarea de care se folosesc oamenii pentru a ajunge, prin acte de voinţă, de la simpla existenţă la existenţa fericită în Dumnezeu. Astfel spus, timpul este intervalul în care omul poate da un răspuns, în care vrea şi poate să intre în relaţie personală cu Dumnezeu.

Timpul sacru, alternativă a timpului cronologic pentru mântuire

Fără a exclude dimensiunea cosmică a timpului, Biserica propune, pentru o efectivă întâlnire cu Dumnezeu, timpul sacru, care nu este altul decât timpul liturgic. Prin urmare, pe lângă anul cosmic, solar, există şi anul liturgic. În loc de zile solare, acesta are zile liturgice. Ziua liturgică nu începe precum ziua obişnuită, cu răsăritul soarelui, ci cu seara - aşa cum au început Zilele Creaţiei în timpul de dinaintea căderii în păcat.

Zilele liturgice sunt marcate în interiorul lor de diverse oficieri divine, având în centru Sfânta Liturghie ca actualizare în timp şi dincolo de timp a jertfei lui Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt. Fiecare zi liturgică introduce timpul cosmic în spaţiul şi în timpul sacru al Bisericii. Se încearcă sfinţirea timpului cosmic în felul în care se vrea sfinţit (şi Biserica are misiunea s-o facă) cosmosul întreg, adică punându-l într-o relaţie specială cu Dumnezeu, cu iubirea şi cu eternitatea lui. În acest scop sunt invocate în ajutor persoanele care trăiesc deja în timpul sacru - sfinţii, pe care Biserica îi prăznuieşte în fiecare zi liturgică.

Complementaritatea timpului în Biserică

Timpul sacru şi timpul cosmic nu se exclud, ci, dimpotrivă, se completează reciproc. Acelaşi Hristos stă atât în centrul timpului sacru, cât şi în centrul celui cosmic. Naşterea lui Hristos a marcat pentru totdeauna timpul cosmic şi istoria se măsoară înainte şi înapoi de la această naştere. Pe de altă parte, praznicele Naşterii şi Învierii lui Hristos marchează profund ciclul anului liturgic. Prin intermediul timpului sacru, Duhul Sfânt actualizează în istorie, în timpul cosmic, pentru noi, pe Hristos Cel dincolo de timp. În acest context, zilele în care se întâlneşte timpul sacru cu timpul cosmic prin actualizarea în Biserică a unor evenimente şi persoane sacre, prin intermediul rugăciunii şi cultului divin, sunt numite sărbători.

Timpul liturgic şi primenirea sufletului

În satul de odihnă, primenirea nu însemna numai curăţire, ci mai ales regenerare. Noi, oamenii, când ne îmbălsămăm corpul cu substanţe bine mirositoare, nu putem spune că ne-am primenit. Putem spune că ne-am străduit să fim la nivelul epocii în care trăim. În mediul sătesc, curăţenia presupune recurgerea la mai multe simbolisme. Noi ne ocupăm de piele, de chipul cel din afară, pe când creştinul adevărat se ocupă de suflet. El pregăteşte sărbătoarea înfrânându-şi voia, cu convingerea că numai cei care intră cu sufletul curat în sărbătoare ies cu el întărit. Numai atunci socot ei că sunt în timpul sacru. De la sărbătoare, omul trebuie să ştie să ia ceea ce îi poate folosi cu adevărat. Devenită un simplu ornament, sărbătoarea slăbeşte şi moare, devine week-end.

Odinioară, străbunii noştri spuneau că "e bine să păstrezi tot timpul un deget în barba lui Dumnezeu". Altfel, relaţia cu sacrul, cu noi înşine, tinde să slăbească. Trebuie ştiut că în sânul timpului liturgic putem deveni martori ai evenimentelor comemorate şi contemporani cu ele. Fiecare act divin din iconomia mântuirii a avut loc într-un anumit timp, dar el ni se oferă astăzi şi devine continuu prezent în Sfintele Taine şi în misterul liturgic.