Arhiereul Narcis Creţulescu, un monah smerit şi iubitor de istorie

E iarnă, cel puţin calendaristic. Cerul de plumb ne aminteşte că odinioară, în această perioadă a anului, urla crivăţul înspăimântător şi viscole nemilostive ne troieneau pragul caselor. Într-un astfel de cadru hibernal, într-o zi de 3 decembrie 1835, în ţinutul poetic al Botoşanilor, la Costeşti, se năştea unul dintre marii ierarhi cărturari din istoria Bisericii noastre dreptmăritoare, arhiereul Narcis Creţulescu. Pe cât de mare, pe atât de uitat, din păcate.

Nu voiesc aici să-i creionez o schiţă biografică. Sunt lucrări de specialitate care s-au ocupat de viaţa şi activitatea arhiereului Narcis Creţulescu. Doresc să aduc o mărturie deosebită despre vrednicul de pomenire arhiereu acum, când, în urmă cu 176 de ani, părinţii lui, preotul Ioan şi preoteasa Catinca, auzeau pentru prima oară gânguritul singurei lor progenituri. Narcis Creţulescu era un vlădică delicat şi smerit, dar erudit şi plin de sârguinţă. Nu avea mulţi ucenici sau prieteni, căci puţini izbuteau să-l înţeleagă. Printre cei care-i păşeau pragul smeritei chilii de la Neamţ era şi scriitorul Mihail Sadoveanu. Într-o zi de vară toridă a lunii august, anul 1902, scriitorul a poposit în voievodala mănăstire a Neamţului spre a-i strânge mâna arhiereului Narcis. L-a întâmpinat cu o patriarhală bunăvoire. Avea o privire veselă, ascunsă după nişte ochelari mari, care-i fereau chipul senin de ochi iscoditori. După un prânz schivnicesc, cu un borş de lobodă şi o felie de pâine neagră, gazda, îmbrăcată într-o haină săracă, invită pe Sadoveanu în odaia de lucru, o chilie atipică pentru un ierarh şi stareţ al celei mai mari lavre moldave. O cameră simplă, fără sofale şi divanuri, cu foarte multe cărţi răsfoite şi înşirate într-o aparentă dezordine. Bătrânul le rânduise în bună chiverniseală ca prin intermediul lor să se poată cufunda iarăşi în trecutele veleaturi. Îndeplinitor al voturilor monahale Pe Mihail Sadoveanu l-a impresionat simplitatea călugărului nemţean, dar mai ales fascinanta trudă de a scrijeli pagini glorioase din trecutul plin de sfinţenie şi cinste a multor chinovii din binecuvântata Moldovă. Din notările lui Sadoveanu aflăm că arhiereul Narcis Creţulescu a fost primul stareţ episcop al Mănăstirii Neamţ. Primise îngerescul chip la Neamţ. A slujit, pe lângă Liturghia euharistică, şi "Liturghia cuvântului", pe altarul şcolii - la catedră, ca profesor, apoi director al Seminarului Teologic din Huşi. Înţelept şi bun chivernisitor al casei lui Dumnezeu, arhimandritul Narcis a fost ales şi hirotonit episcop-vicar al Sfintei Mitropolii de la Iaşi, funcţie pe care nu şi-a exercitat-o niciodată. Blajinul arhipăstor nevrând să facă jocul unor partide politice şi nici să-şi irosească timpul în nelucrare, a cerut întoarcerea în "Betleemul duhovnicesc" al devenirii sale spirituale, Mănăstirea Neamţ. Aici trudnicul cărturar petrecea cufundat în hrisoave şi însemnări ale vechilor mănăstiri. Evada în privelişti şi visări ale trecutului, lăsând grijile curente ale mănăstirii în seama egumenului, economului, chelarului, care, probabil, se bucurau nespus de această înflăcărată iubire a stareţului lor numită istorie. Sadoveanu, şi el iscusit condeier, un neobosit căutător prin tumultuoasa obârşie a neamului, observa că are în faţă un concurent pe măsură. În caiete mari legate în scoarţe groase, episcopul Narcis Creţulescu însemna cu slove tremurânde fapte şi întâmplări din trecute vremi, ale darnicilor şi cuvioşilor voievozi, ale evlavioşilor boieri care şi-au zidit şi în cer cetăţi, dar nepieritoare, prin generoasele daruri făcute în această înşelătoare lume. Mai aflăm din însemnările literatului că bătrânul arhiereu îndeplinea cu stricteţe datoriile către voturile monahale, dar şi către Dumnezeu. Se strecura aproape nevăzut în strana lui din biserica ştefaniană depănând boabe de metanie amestecate cu şoptite rugăciuni. "Un suflet de cronicar, naiv şi simplu" În clipele tihnite se îndrepta gânditor către "schitul din poiana liniştii", Vovidenia, unde tihna era mai adâncă şi de unde putea grăi mai îndeaproape cu eroii cărţilor sale. La Vovidenie, ierarhul literat a consemnat nenumărate pagini ale cronicilor închinate idealului râvnit de mulţi ani, acela de a scrie o lungă istorie a tuturor mănăstirilor moldoveneşti. Ca semn de recunoştinţă pentru clipele frumoase petrecute la Vovidenie, Narcis Creţulescu a donat smeritului schit al Neamţului câteva cărţi şi tablouri pe care le păstrăm cu nesfârşită recunoştinţă. Nu vreau să închei aceste rânduri închinate arhiereului Narcis, fără a vă aduce înainte chipul cuminte şi luminos zugrăvit cu măiestrie de cel care i-a dedicat câteva pagini în volumul "Foi de toamnă", Mihail Sadoveanu: "Bătrânul vlădică avea un suflet de cronicar, naiv şi simplu. Era şi puţin poet. Din felul cum istorisea, din faptele şi icoanele sigure pe care mi le punea înainte, mi-a rămas impresia că am înainte-mi un om care a fost martor şi a văzut cu ochii lui. Rostea nume de ctitori: Bogdan Vodă, Alexandru, Ştefan Vodă, Petru Rareş. Erau cunoştinţe de-ale lui şi-i ştia de-aproape. Ofta amintindu-şi de feţe cuvioase ale trecutului - de un Paisie, un Varlaam, un Veniamin. "Despre ei stă scris pe ziduri, pe cruci şi-n urice", zicea el. Unii sunt zugrăviţi şi-n bisericile noastre. În înfăţişarea lui simplă de bătrân de demult, era ceva nespus de simpatic. Ca om singuratic, ţărcuit în muţenia chiliei lui, vorbea mult şi cu înflăcărare. Trecutul înviase pentru el într-o formă anumită şi-i umplea chilia albă. Icoane blânde, popor de domni, boieri, oşteni şi călugări se îmbulzeau în jurul lui. Îl văd şi acum în închipuire, mititel în straiul lui cafeniu, singuratic şi străin. Acuma-i mort şi l-au îngropat între zidurile vechii cetăţi a Ioaniţilor. Acuma-l văd şi mai depărtat: pare o zugrăveală pe un colţ de zid - o schiţă simplă a unui monah, cărturar necunoscut închinat unui vis".