Au fost deshumate osemintele Cuvioasei Elisabeta de la Pasărea

În ședința de lucru din 1‑2 iulie 2025, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea a 16 femei cu viață sfântă, printre acestea numărându‑se și schimonahia Elisabeta Lazăr de la Mănăstirea Pasărea. În acest sens, astăzi, 16 ianuarie 2026, cinstitele oseminte ale Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea au fost deshumate în cimitirul așezământului monahal, în prezența unei comisii desemnate de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și conduse de Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Înconjurat de un sobor de clerici, ierarhul a săvârșit rânduiala liturgică specifică acestui moment solemn.

La orele amiezii, comisia desemnată de Patriarhul României s‑a reunit în cimitirul Mănăstirii Pasărea din județul Ilfov, locul în care a fost înhumat, în anul 2014, trupul schimonahiei Elisabeta Lazăr. Pe o vreme geroasă, în prezența viețuitoarelor așezământului monahal, a unor membri ai familiei Cuvioasei și a altor credincioși, Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, înconjurat de un sobor de slujitori, a săvârșit rânduiala liturgică specială pentru astfel de momente, timp în care rămășițele pământești ale schimonahiei au fost scoase din locul de odihnă, curățate de pământ, acoperite și așezate, cu evlavie și cu dragoste fierbinte, într‑un sicriu nou de lemn. În continuare, sicriul a fost purtat de maicile acestei mănăstiri, în procesiune, către biserica mare a așezământului monahal, unde a fost rostită o rugăciune încheiată cu intonarea troparului și condacului Cuvioasei Elisabeta de la Pasărea.

La finalul momentului liturgic, Preasfinția Sa a rostit un cuvânt de învățătură în care a evocat viața relativ scurtă, dar plină de intensitate duhovnicească, a acestei sfinte contemporane cu noi: „Cine ar putea vorbi, în câteva cuvinte, despre nevoința unui suflet care ardea după Dumnezeu? Dacă noi n‑am putut un ceas, în cimitirul mănăstirii, să suportăm aceste temperaturi relativ scăzute, cu atât mai mult cât de greu le va fi fost celor care s‑au nevoit în munții noștri să treacă iernile și vremea rece, iar celor din Egipt, din Țara Sfântă sau din alte locuri să întâlnească temperaturi care uneori trec de 50 de grade? Nevoința pustnicilor este bineprimită de Dumnezeu întrucât ei își închină viața Lui, iar pornirile omenești amorțesc în fața acestei nevoințe. În această zi, la mijlocul lunii ianuarie, care are în calendar atât de mulți sfinți cuvioși, din încredințarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel am deshumat osemintele Cuvioasei schimonahii Elisabeta, cunoscută în familia ei drept Rodica, după numele de botez, și apoi drept Teodora, din momentul călugăriei. Credem că schimonahia Elisabeta a fost un dar al lui Dumnezeu pentru cei care au cunoscut‑o, pentru familia ei și pentru mănăstirea în care și‑a început nevoința călugărească și unde și‑a încheiat‑o în urmă cu 12 ani”.

Ierarhul a vorbit despre pelerinajele efectuate, în copilăria și în tinerețea Cuvioasei născute în anul 1970, de familia sa numeroasă, la mănăstirile din zona Moldovei: „Dacă Părintele Cleopa ne‑a spus că, în vremea lui, erau peste 60 de monahii care se nevoiau în pădurile din preajma marilor mănăstiri, iată că și în vremea noastră sunt astfel de exemple ale unor nevoitoare care au perpetuat tradiția isihastă fie în Munții Neamțului, fie în ținutul Vâlcii, fie în munții din preajma mănăstirilor Rarău, Voroneț sau a altor locuri. O tânără care a intrat în mănăstire la 15 ani a avut o asemenea aspirație înaltă, pentru că sufletul ei curat, din vremea când și‑a închinat viața Mântuitorului Hristos, a avut dorințe înalte, asemenea celor care s‑au asemănat îngerilor în istoria Bisericii. Știm că după o perioadă de ascultare și de noviciat petrecută în această mănăstire, ea a fost chemată să slujească departe de țară, la biserica românească din Ierusalim, la Reprezentanța Patriarhiei Române de pe lângă Locurile Sfinte, unde a rămas un an, în perioada 1996‑1997. Avea atunci zece ani de nevoință monahală. După perioada petrecută la Ierusalim, ea a trecut printr‑o încercare pe care am putea‑o numi și o descoperire întrucât, în urma unei crize puternice, a intrat în moarte clinică. Medicii așteptau deznodământul obișnuit după o astfel de suferință, dar la scurt timp maica și‑a revenit și a făcut mărturisiri care i‑au uimit pe toți despre călătoria ei în Rai și în iad și despre ajutorul pe care l‑a primit de la Sfântul Cuvios Ioan Iacob. (...) Revenită în țară, a mai făcut ascultare o vreme în această mănăstire, apoi a plecat în pustie. Era această dorință a unor monahi și monahii de a se desăvârși. Căuta cuvinte de învățătură la duhovnicii mari, așa cum a învățat și ea din tinerețe, din vremea când, împreună cu familia ei, se îndrepta către marii părinți din ținutul Neamțului pentru a auzi cuvinte de folos. Dar unul din aceste cuvinte i‑a cerut să se lepede total de lume, ceea ce a făcut, devenind, la un moment dat, schimonahie, schivnicii având o tainică lucrare: darul rugăciunii aproape neîncetate și tăcerea. Unul dintre duhovnicii pe care i‑a căutat, părintele Arsenie Papacioc, i‑a dat binecuvântare pentru a se înfrăți cu pustiul. (...) Așa și‑a dus viața maica Elisabeta, în nevoință, 17 ani. A rămas în pustie până când o suferință grea a făcut‑o să coboare din munți, deși un om care a petrecut numai câteva luni într‑o asemenea rugăciune și tăcere nu se mai poate dezlipi de bucuria pe care o simt cei ce se întâlnesc cu rugăciunea adevărată și care au descoperiri minunate”.

În încheiere, Preasfinția Sa a adăugat: „Sunt aici fapte care ne îndeamnă la meditație pe noi, cei care trăim într‑o lume care caută confortul atât în casele oamenilor, cât și în spațiile monahale. Adeseori uităm de lucrurile esențiale. Chipul schimonahiei Elisabeta strălucește asemenea pildei și vieții sihaștrilor de demult. Ea ne îndeamnă pe fiecare dintre noi să prețuim timpul și să închinăm Domnului cât mai mult din el. Ea le îndeamnă pe monahii să nu iubească nimic mai mult decât pe Dumnezeu, după cum ni se spune și în momentul călugăriei. Pentru toate aceste daruri, maica Elisabeta a fost așezată de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 1 iulie 2025, în rândul sfintelor cuvioase. Deși au trecut puțini ani de când ea s‑a dus către lăcașurile cerești, pilda vieții ei iese în evidență în mod deosebit. Virtutea ei de căpătâi a fost aceea a slujirii Mântuitorului Iisus Hristos în ceata cuvioaselor femei. De aceea, noi, în această zi, împlinim rânduiala scoaterii din mormânt a osemintelor ei care vor fi pregătite pentru a fi așezate în raclă. La momentul cuvenit, se va face proclamarea generală a canonizării acestor sfinte femei, iar apoi, în fiecare loc, deci și aici, la Mănăstirea Pasărea, se va face proclamarea locală”.

La rânduiala solemnă de la Mănăstirea Pasărea au participat: arhim. Nectarie Șofelea, exarh administrativ al Arhiepiscopiei Bucureștilor; protos. Simeon Cuțui, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor; pr. Ștefan Zară, consilier eparhial; arhid. Nicolae Iftimiu, consilier patriarhal; Răzvan Mihai Clipici, consilier patriarhal; stavrofora Mihaela Costache, stareța Mănăstirii Pasărea.