Legământul Domnului, între Muntele Sinai și Cina cea de Taină
Într-un articol anterior am vorbit despre sensul original, precreștin, al cuvântului „Evanghelie”. Pentru noi, acest termen are prin excelență o conotație religioasă, fiind asociat cu cartea de cult numită Evanghelie și cu propovăduirea mesajului creștin în general. Aceste înțelesuri au la bază, însă, o realitate mult mai veche, specifică lumii antice. În acele vremuri străvechi, o evanghelie reprezenta, în esență, vestea unei victorii militare.
Propriu-zis, când o cetate urma să fie vizitată de un împărat sau un rege, un vestitor era trimis înainte pentru a anunța venirea acestuia. Anunțul crainicului purta numele de evanghelie și cuprindea trei elemente: identitatea stăpânului; realizările sale, concretizate în victorii militare; și așteptările pe care le avea de la noii săi supuși, de la cei care îi auzeau evanghelia. În aceeași cheie au înțeles și Sfinții Apostoli Evanghelia lui Iisus Hristos pe care o vesteau în toată lumea. Proclamând Evanghelia Domnului, aceștia anunțau cine este Iisus Hristos (Fiul lui Dumnezeu devenit Om, Regele mesianic așteptat de poporul iudeu), ce a făcut El pentru oameni (a învins moartea, păcatul și demonii) și ce așteaptă de la noii Săi supuși înainte de a veni „să judece viii și morții”. Asemenea numeroaselor evanghelii ale unor conducători lumești, Evanghelia Mântuitorului Hristos anunța o schimbare de regim: stăpânirea morții și a demonilor a fost desființată, iar locul ei a fost luat de Împărăția lui Dumnezeu, al Cărui Fiu a biruit asupra dușmanilor nevăzuți ai omului. Toți cei care auzeau, prin predica Apostolilor, Evanghelia Împărăției Cerurilor, erau anunțați că au un nou Stăpân, că se află acum sub autoritatea unui Dumnezeu iubitor. Mântuitorul Iisus Hristos nu era propovăduit ca înlocuitor al cezarului, ci ca Împărat al împăraților pământului. Împărăția Sa nu a luat locul unor guverne omenești, ci a desființat stăpânirea ancestrală a morții și a păcatului, după cum afirmă și Sfântul Ignatie Teoforul în Epistola către Efeseni: „Atunci orice magie s-a nimicit și orice legătură a răutății a pierit; neștiința s-a risipit; iar vechea împărăție a căzut, când Dumnezeu S-a arătat în trup omenesc spre înnoirea vieții veșnice”. După proclamarea binefacerilor făcute de Dumnezeu neamului omenesc, Evanghelia Mântuitorului se încheia, firește, cu așteptările Stăpânului față de toți cei aflați sub autoritatea Sa.
Actul de supunere față de stăpân
Auzind evanghelia vestită cu însuflețire în perspectiva iminentei sosiri a noului stăpân, orice cetate sau oraș-stat al lumii antice avea înainte o alegere foarte simplă: să jure credință suveranului sau să îi conteste autoritatea. Acceptarea noii realități sociale, militare și politice se concretiza prin încheierea unui legământ între locuitorii cetății respective și regele proclamat sau cel proaspăt urcat pe tron. Cu alte cuvinte, încheierea unui legământ reprezenta răspunsul firesc la auzirea evangheliei unui conducător. Legământul nu era, așadar, un contract sau o înțelegere între părți egale, ci un act de supunere față de voia suveranului. El cuprindea așteptările conducătorului, concretizate în porunci, și consecințe pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea lor, enumerate deseori ca binecuvântări și blesteme.
Legământul Domnului cu poporul Său
La fel ca în cazul conceptului de evanghelie, tiparul antic al legământului emis de rege către supuși este prezent și în relația dintre Dumnezeu și poporul Său, fapt ușor observabil pe tot parcursul Sfintei Scripturi. Chiar cele două părți constitutive ale Bibliei, Vechiul și Noul Testament, relatează povestea încheierii a două legăminte fundamentale între Dumnezeu, Stăpânul lumii, și oameni, supușii Săi. Vechiul Testament are în centru Legământul încheiat la Muntele Sinai între Dumnezeu și poporul Israel, eliberat de El din robia egipteană. Noul Testament pune în lumină Legământul dintre Același Dumnezeu, devenit Om în persoana lui Iisus Hristos, și poporul Său format acum din oameni proveniți din toate neamurile pământului, eliberați de El din robia morții și a păcatului.
În paginile Vechiului Testament întâlnim numeroase legăminte între Dumnezeu și diverse persoane alese, dar toate gravitează în jurul celui statornicit la Muntele Sinai, care s-ar putea rezuma astfel: „Voi fi Dumnezeul vostru și veți fi poporul Meu” (Levitic 26, 12). Aceste legăminte nu reprezentau ceva inedit, ci se încadrau perfect în cultura Orientului antic în care poporul Israel a luat ființă. De exemplu, Legământul de la Muntele Sinai, așa cum apare el consemnat în cărțile lui Moise, urmează foarte clar formatul tratatelor suzeran-vasal specifice acestui loc și timp. Într-un astfel de tratat, stăpânul promitea binecuvântări pentru fidelitate și ascultare, sau blesteme, pentru răzvrătire și neascultare. Un asemenea legământ avea și un caracter religios, nu doar unul politic: în cazul popoarelor păgâne, la încheierea lui era chemat ca martor un zeu, care avea rolul de a veghea la respectarea prevederilor acestuia.
„A tăiat Domnul legământ cu Avram”
În limba ebraică a Vechiului Testament, două persoane nu „încheie un legământ”, ci „taie un legământ”. Acest mod de exprimare are de-a face cu un aspect esențial al ceremoniei, anume depunerea jurământului de credință al vasalului sau al supușilor față de noul stăpân. După cum am spus, nerespectarea poruncilor suveranului aducea blesteme, dintre care cel mai sever era moartea. În cadrul ritualului antic de încheiere a legământului, mai multe animale erau tăiate în jumătate, iar jumătățile lor erau așezate față în față. Trupurile animalelor ucise simbolizau blestemele legământului. Astfel, cel care jura credință, vasalul, trecea prin mijlocul acestor animale despicate, semn că acceptă blestemul și moartea în cazul nerespectării poruncilor. Întâlnim o astfel de ceremonie pentru prima oară în Facerea, în capitolul 15, când Dumnezeu încheie un legământ cu Patriarhul Avram, părintele poporului Israel, căruia îi promite, în virtutea credinței față de El, atât viața de veci, cât și moștenirea pământului Canaan. Este remarcabilă aici inversiunea ritualului obișnuit. Cel care trece prin mijlocul animalelor despicate nu este Avram, cum ar fi fost normal, ci Dumnezeu Însuși, a Cărui prezență este indicată de flacăra și fumul care se arată la venirea nopții. Prin acest gest, Dumnezeu arată că El va suferi blestemele încălcării legământului încheiat cu Avram și cu urmașii săi. Acesta este unul dintre episoadele care stau la baza afirmației Sfântului Apostol Pavel: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13). Astfel, Fiul lui Dumnezeu suferă, pentru mântuirea noastră, blestemul Legământului, care este consecința propriei noastre neascultări. (Va urma)