Vestea victoriei Stăpânului și sensurile Evangheliei

Pentru noi, oamenii moderni, cuvântul „Evanghelie” are prin exce­lență o conotație religioasă. Indiferent că suntem sau nu credin­cioși, întâlnirea cu acest termen ne conduce inevitabil cu gândul fie la cartea de cult numită Evanghelie, fie, într-un sens mai larg, la propovăduirea mesajului creș­tin, oricum l-am concepe noi. Ceea ce nu mai cunoaștem astăzi este faptul că termenul grecesc „evangelion”, atât de folosit în Noul Testament și în viața și cultul Bisericii, este de origine precreștină și desemna, surprinzător, un concept nereligios.

Literalmente, cuvântul evanghelie înseamnă „veste bună”, dar folosirea lui în lumea antică, inclusiv în Noul Testament, depășea acest sens etimologic. În lumea antică gre­co-romană, evanghelia reprezenta un termen tehnic cu un înțe­les specific, cunoscut tuturor. Oame­nii acelor timpuri auziseră, pe parcursul vieții lor, numeroase evan­ghe­lii. Numindu-și cărțile Evanghelii, Sfinții Matei, Marcu, Luca și Ioan făceau apel la înțelesul specific și bine cunoscut al acestui cuvânt grecesc, folosit cel mai adesea la plural.

În societatea antică, evangheliile reprezentau anunțuri publice, proclamate pe străzile cetăților, în auzul tuturor locuitorilor, de vestitori sau crainici profesioniști, fiind deseori înscrise în piatră pentru a dăinui. Nu erau, totuși, orice fel de anunțuri. Conținutul evangheliilor proclamate în Antichitate era unul de natură militară. Evanghelia era, în esență, vestea unei victorii militare. Vestitorul proclama, în numele unui general, guvernator sau chiar împărat, titlurile și realizările stăpânului său într-o cetate pe care el avea să o viziteze în curând. Evanghelia nu era o simplă veste bună, ci mai degrabă un avertisment. Era proclamată pentru a permite cetății să se pregătească pentru primirea conducătorului. O persoană importantă (și deseori periculoasă) urma să vină în cetate, iar evanghelia vestită în prealabil îi prezenta identitatea și victoriile câștigate în plan militar, mai ales cele obținute în beneficiul locuitorilor cetății. În cazul cezarului, evanghelia sa conținea o listă de titluri, realizări și triumfuri nostim de lungă, dar care avea și un caracter religios, nu doar militar: evanghelia cezarului îl proclama ca fiind divin, un „fiu al unui dumnezeu” sau chiar „mântuitor al lumii”. Ideea ca un lider politic să își atribuie astfel de titluri ni se pare ridicolă astăzi, dar oamenii antici se așteptau ca împăratul roman să fie divin. Cum altfel ar fi realizat un om atâtea lucruri mărețe fără implicarea unor forțe spirituale? Însă dincolo de identitatea și realizările unui astfel de conducător, evanghelia lui mai conținea un element: așteptările pe care le avea de la cei la care urma să vină, de la noii săi supuși.

Nu a cezarului, ci a lui Iisus Hristos

În scrierile lor, Sfinții Matei, Marcu, Luca și Ioan fac apel la conceptul roman al evangheliei, însă înțeleg și prezintă Evanghelia lui Iisus Hristos drept unica proclamare demnă de luat în seamă. După ei, evangheliile cezarului devin irelevante, fiind înlocuite de vestea victoriei și a venirii Împăratului împăraților. Această Evanghelie proclamă că Fiul lui Dumnezeu este Iisus Hristos, nu cezarul. El este Mântuitorul lumii, nu împăratul roman. Conform Evangheliei, Iisus Hristos este cel mai mare binefăcător al omenirii. Proclamarea acestei realități reprezintă o veste bună pentru umanitate, dar un act de agresiune împotriva stăpânirii demonilor, dușmanii lui Dumnezeu și ai omului care acaparaseră întreaga creație înainte de venirea adevăratului Mântuitor. În Epistola sa către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” (6, 12).

Iisus Hristos a venit în lume pentru a declara război puterilor demonice. De aceea, Evanghelia Sa nu reprezintă o vagă proclamare a unui mesaj creștin al iubirii și toleranței, ci vestea victoriei Sale militare asupra vrăjmașilor nevăzuți ai omului. Evanghelia Domnului este anunțul inaugurării Împărăției cerurilor, a cărei venire creștinii o cer de fiecare dată când rostesc rugăciunea „Tatăl nostru”. Ea conține, așadar, proclamarea identității Lui, a victoriei obținute în favoarea omenirii și a așteptărilor pe care le are de la supușii Săi înainte de a veni „să judece viii și morții” (pr. Andrew Stephen Damick, „Arise, O God: The Gospel of Christ’s Defeat of Demons, Sin, and Death”, Ancient Faith Publishing, 2021).

„A robit robia și a dat daruri oamenilor”

În trecut, evangheliile erau vestite în cetățile antice a căror stăpânire tocmai se schimbase. Vechiul conducător al orașului fusese înlăturat în urma unei bătălii, iar noul stăpân venea să își impună autoritatea asupra teritoriului proaspăt cucerit. Dacă vechiul regim fusese unul opresiv pentru cetatea respectivă, anunțul victoriei și al sosirii noului conducător reprezenta pentru locuitorii ei o adevărată evanghelie în sensul etimologic al cuvântului, o veste bună. Evanghelia lui Iisus Hristos anunță și ea o schimbare în bine, una majoră. Ea proclamă sosirea Mântuitorului Hristos în lume pentru a o elibera de sub stăpânirea unor puteri spirituale ostile, stăpânire rezultată din trei evenimente care formează, în mod colectiv, ceea ce numim căderea omului în păcat. De la începutul existenței lor, instigați de diavol și de alte duhuri ale răutății, oamenii s-au înstrăinat de Creator prin acte de revoltă și neascultare care au provocat apariția morții, răspândirea păcatului ca entitate demonică și, în final, stăpânirea oamenilor de către puteri spirituale întunecate. Acești îngeri căzuți, cărora oamenii li s-au închinat ca unor dumnezei, i-au înrobit până la venirea lui Hristos prin puterea păcatului și prin frica de moarte. Aceste evenimente tragice sunt prezentate în primele 11 capitole ale cărții Facerea, capitolul 12 debutând cu chemarea lui Avraam, cel prin care Dumnezeu a hotărât să inițieze ridicarea și mântuirea omului. Planul lui Dum­nezeu de eliberare a omului a culminat cu victoria obținută de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Său devenit Om, asupra morții, păcatului și demonilor.

Evanghelia lui Hristos prezintă, așadar, identitatea Sa divino-umană și vestește victoria obținută de Dumnezeu prin Iisus Hristos asupra puterilor demonice ostile omului. Un element central al acestei proclamări este Învierea Domnului, indisolubil legată de Pogorârea la iad. Acest eveniment este ilustrat în Sfânta Scriptură nu doar ca înfrângere a diavolului și eliberare a drepților din iad, ci și ca distrugere a morții înseși (1 Corinteni 15, 54-57). Prin moartea și Învierea Sa, Mântuitorul Hristos zdrobește moartea, purifică lumea de păcat și detronează puterile spirituale întunecate care înrobiseră omenirea. De aceea, întreaga stăpânire și autoritate asupra universului Îi revin Lui (Matei 28, 18-20; Daniel 7). Proclamarea apostolică a Evangheliei Domnului include atât identitatea și titlurile Sale (Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Domnul, Hristosul etc.), cât și anunțarea victoriei câștigate prin întruparea, viața, moartea, Învierea și Înălțarea Sa de-a dreapta Tatălui. Toate aceste fapte devin relevante în perspectiva anunțului că Iisus Hristos va veni, la slăvita sa arătare, să judece viii și morții și să restabilească ordinea în creație. Acest ultim element oferă propovăduirii lui Hristos, după Sfântul Pavel, caracterul de evanghelie așa cum era ea înțeleasă în Antichitate (Romani 2, 16). Anunțarea revenirii Domnului și a Judecății Universale constituie acel aspect al Evangheliei care le oferă ascultătorilor posibilitatea de a se pregăti pentru întoarcerea Sa, adresând întrebarea: „Ce să fac să mă mântuiesc?”.

Ceea ce Dumnezeu așteaptă de la cei care au auzit și au pus la inimă mesajul Evangheliei, care doresc să se pregătească așa cum se cuvine pentru venirea Stăpânului, este participarea la Legământul Său. Despre legământ, un alt concept bine cunoscut al lumii antice, vom vorbi într-un articol viitor.