Manuscrisul lui Ioan Braşoveanu: identitatea semnelor

Un articol de: Pr. Adrian Dobreanu - 25 Octombrie 2014

Greutatea descifrării textelor muzicale, atât de factură bizantină, cât şi a muzicii liniare, pentru un cunoscător al muzicii psaltice, provine din faptul că ambele muzici au specificul lor de notaţie. Alături de Filothei sin Agăi Jipei, Ioan sin Radului Duma Braşoveanu este un exponent important al muzicii psaltice, care a iniţiat procesul de românire al cântărilor.

Dacă în muzica apuseană se scriu notele pe un portativ (notaţie guidonică) care ne indică înălţimea relativă sunetelor, iar cu ajutorul cheilor se poate determina înălţimea absolută; în ceea ce priveşte muzica psaltică, nu există portative - semnele, sau neumele bizantine, fie alcătuite din linii şi puncte, fie din semne drepte, oblice sau curbate, ne indică în primul rând valoarea reală a unui timp, în al doilea rând intervalul şi în al treilea rând înălţimea absolută a sunetului.

În muzica bizantină sunt opt moduri, indicate fie prin cifre greceşti, fie cu ajutorul unor semne numite mărturii (chei) ale modurilor, fiind însoţite uneori de intonaţii specifice modului respectiv.

Trebuie precizat faptul că doi factori au contribuit la formarea neumelor: arta de a conduce corul cântăreţilor prin gesturi cu mâna şi accentele gramaticilor. Acest semn de notaţie a căpătat diferite forme de-a lungul timpului, perfecţionându-se până la actualul sistem de notaţie din Biserica ortodoxă.

Neumele din manuscrisul lui Braşoveanu

Neumele bizantine din manuscrisul nr. 4305, aflat în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române, aparţinând lui Ioan Braşoveanu, sunt din perioada post-medievală sau cucuzeliană, haghiopolită, psaltică.

Notaţia aceste epoci este numită notaţia lui Cucuzel. Semnele vocalice (de înălţime) rămân neschimbate, având aceeaşi întrebuinţare. Grigore Panţîru, în gramatica sa, arată ca o caracteristică înmulţirea semnelor dinamice şi expresive. Semnele hironomice sunt scrise cu roşu, deasupra sau dedesubtul semnelor vocalice scrise cu negru. Foarte rar se găsesc scrise şi cu negru. 

Astfel, semnele muzicale ce se găsesc în manuscrisul lui Duma pe lângă cele clasice (ison, oxia, petasti etc.) sunt următoarele: antichenoma simplă sau cu puncte, antikeno kliysma (indică o formulă melodică: primul sunet întârziat, urmat de o accelerare), argonul (execuţie întârziată a sunetelor), argo-synthetonul (răreşte execuţia neumelor), streptonul (execuţie cu forţă egală şi fineţe), enarxis, anarxis, diamfismos (marchează începutul frazei noi), epegherma (accentuează grupul de sunete), gorgonul (împarte timpul în două şi în trei), horevma (execuţie cu veselie), eteronul parakalesma (legato de expresie), kratima (prelungirea unei neume), kylisma (execuţie uşor accelerată), lyghisma (mlădierea vocii), omalonul (execuţie lină şi egal ritmică a sunetelor), psifistonul (accentuarea neumei), psifisto synagma (legato şi marcat), parakalesma (semn cu ton de rugăciune). Alte semne întrebuinţate pe care doar le vom enumera sunt: paraklitiki, stavros, sisma, synagma, ţachisma, uranisma, varia, themastimos eso şi exo, thes ke apothes etc.

Raportul dintre neumă şi manuscris

După cum se poate observa, mulţimea neumelor aflate în manuscris şi întrebuinţate în secolul al XVIII-lea este foarte variată. Manuscrisul lui Duma este o copie a primei Psaltichii în limba română ce reflectă o adevărată identitate absolută. Aşadar, Filothei sin Agăi Jipei şi Ioan sin Radului Duma Braşoveanu sunt doi exponenţi importanţi ai muzicii psaltice care au iniţiat procesul de românire al cântărilor. Această legătură a fost arătată de către bizantinologul Sebastian Barbu-Bucur, care şi-a dedicat aproape toată viaţa studiului muzicii psaltice, mai ales prin cercetarea manuscriselor care păreau oarecând apuse cunoaşterii.

Astfel, atât în regiunile unde muzica bizantină era la ea acasă, cât şi în zona Transilvaniei, copiştii şi autorii de manuscrise au folosit în operele lor semnele muzicale bizantine care au evoluat de-a lungul timpului, ajungând până la sistemul de notaţie din zilele noastre. Această perspectivă ne demonstrează faptul că diferenţierile dintre manuscrise, la nivelul semiografiei, vizează melodia şi expresivitatea interpretării ei.