Mircea Eliade şi vocaţia religiosului

Publicarea operei lui Mircea Eliade a constituit un demers mult aşteptat în spaţiul nostru cultural. Se creaseră multe mituri în jurul savantului şi multe voci pronunţau numele său. Dincolo de anumite probleme controversate din perioada tinereţii, au început să se ridice o serie de noi întrebări.

 

 

 

Ce credinţă a avut Eliade? A fost credincios sau a fost ateu? Care este raportul între opera sa şi creştinism? Răspunsurile nu au întârziat să apară.

 

 

Paul Barbăneagră nota că Eliade era "profund român şi creştin-ortodox" şi că nu se ruga "decât în spiritul religiei creştine". Pe de altă parte, Daniel Dubuisson apropie gândirea savantului de păgânism, afirmând că tot ceea ce a scris Eliade este împotriva creştinismului: "Când Eliade vorbeşte despre "creştinismul cosmic", cititorul trebuie să ştie că el desemnează prin această expresie un soi de naturalism păgân, despuiat în fapt de tot ceea ce constituie originalitatea tradiţiei religioase, morale şi spirituale a iudeo-creştinismului".

 

 

Cioran afirma că, în cazul lui Eliade, se poate observa o contradicţie între omul meditativ şi cel debordând de vitalitate. Savantul, punând toate credinţele pe acelaşi plan, nu adoptă nici una pentru sine. Este imposibil ca un istoric al religiilor să se roage, deoarece rugându-se ar trăda însăşi natura disciplinei. "Noi toţi suntem, şi Eliade în primul rând, posibili credincioşi; noi suntem toţi minţi religioase fără religie". Unei asemenea păreri, Eliade avea să-i răspundă: "Aparent, e-adevărat. Dar eu cred că Cioran n-a înţeles niciodată că a iubi şi a te strădui să înţelegi alte religii n-are nimic de-a face cu propria mea experienţă. El nu crede că aş fi un om religios (un bun creştin, ceea ce, de altfel, nici nu pretind că sunt), tocmai pentru că eu mă interesez de toate posibilităţile experienţei religioase. Pentru el, asta înseamnă să te porţi ca un savant. (…) Eu mă străduiesc să înţeleg, dar nu ca un orientalist sau indianist".

 

 

Lidia Stăniloae îşi amintea o întâlnire între pr. Dumitru Stăniloae şi Mircea Eliade. Acesta "i-a cerut tatei să facă o slujbă şi să-i binecuvânteze casa. A îngenuncheat concentrat şi cu evlavie şi şi-a împreunat mâinile la rugăciune. Erau deja aproape paralizate, atinse de boala cumplită care l-a măcinat, şi ne-a durut inima să-l vedem astfel, ca pe un trunchi de copac ale cărui ramuri începuseră să se usuce".

 

 

Departe de a se da un răspuns definitiv acestor probleme, gândirea lui Eliade continuă să uimească, iar multe din temele pe care savantul le dezvoltă în cărţile sale pot fi valorificate din punct de vedere creştin.