Părintele profesor Vasile Gordon la împlinirea a 70 de ani

Orator și organizator meticulos, parolist, perseverent, sobru, calm, stăpân pe situație. Așa l-am cunoscut pe părintele profesor Vasile Gordon în 1997, când eram student în București, în anul al treilea de licență. Veneam la Biserica „Sfântul Ilie”-Gorgani pentru a asculta o predică reuşită, pentru corul de tineri şi pentru buna rânduială, care era vizibilă peste tot. În plus, părintele Vasile Gordon mi-a fost îndrumător al tezei de licenţă şi doream să-i văd şi calităţile de slujitor, în afara celor didactice. După ce am fost hirotonit preot în 2002, pentru o parohie din Germania, în timpul vacanţelor sau al deplasărilor în România, slujeam aici cu mare bucurie. Cu trecerea timpului, am apreciat atmosfera de rugăciune, de autenticitate, de ospitalitate, de colegialitate şi de seriozitate ce caracterizează acest loc de închinare, atmosferă cultivată firesc de cel care era paroh atunci, nimeni altul decât profesorul meu de la facultate. Iată de ce această biserică a căpătat un loc special în inima mea, înainte de a fi numit și eu preot pentru acest lăcaș, în februarie 2008.

Slujitor extrem de prompt la solicitările credincioșilor venite pe email, la telefon sau după convorbiri individuale, de o punctualitate proverbială, principial, exigent cu sine și înțelegător cu neputințele celor­lalți, părintele Gordon (așa cum mulți îl cunosc și i se adresează, și pentru a-l deosebi de Vasile cel mic, autorul acestor rânduri) a marcat ultimii treizeci de ani din viața acestei parohii. Dacă aș fi rugat să definesc în câteva cuvinte modul de a fi, de a trăi și de a sluji al acestui om, aș spune doar atât: Fă Rai din ce ai! Inamic al ostentației și opu­lenței, părintele Vasile este omul echilibrului, al măsurii și al simpli­tății. Începând cu hainele pe care le poartă (curate, elegante, dar nu scumpe), continuând cu mașina pe care o conduce, cu felul de a sluji, de a vorbi și de a scrie, și terminând cu atitudinea sa față de bunuri materiale și ispite culinare, el se bucură de lucrurile simple și naturale, fără a se compara sau culpabiliza că nu are mai mult. E un tată, soț și bunic fericit, în sensul originar al cuvântului felix, -cis (rodnic, fecund, fertil), ascunzând grijile inerente sub o perdea de veselie cumpătată, cu dorința de a trăi fiecare zi ca dar al lui Dumnezeu.

În raporturile cu cei trei colegi de altar nu a cultivat niciodată vasalitatea sau superioritatea de paroh, ci jovialitatea și conștiincio­zi­tatea, prin asumarea unei pas­to­rații sincere și oneste, dominată de bunul- simț și nu de bunul plac. Mi-a destăinuit odată că, în raportul cu fiii săi duhovnicești, ceea ce cere de la ei (canoane, pravilă, schimbarea unor obiceiuri rele) se străduiește să aplice mai întâi el. Părintele Vasile Gordon își asumă acest rol cu atât de multă naturalețe și deschidere, fără să îşi autoimpună o falsă rigurozitate. Este doar el însuși.

Îndrăznesc să reafirm că părintele Vasile Gordon a fost simultan profesor și ucenic în mai multe școli. Mai întâi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, unde se bucură de o reputație deosebită printre studenți și cadre didactice, atât prin volumele valoroase de Omiletică și Catehetică pe care le-a scris, cât și prin maniera în care a exercitat, cu ani în urmă, funcția de șef al Catedrei de Teologie Practică. În multe situații delicate, el a fost deschis și receptiv la opiniile propriilor săi studenți și colegi, promovând o atmosferă de colegialitate și respect reciproc. Îmi place să cred că cei mai mulți dintre noi, indiferent unde ne va așeza viitorul, vom continua să împărtășim o admirație decentă și legitimă pentru părintele și pentru modul în care a știut să plămădească respectul pentru o disciplină atât de importantă în viața Bisericii.

În al doilea rând, este deodată dascăl și elev în frumoasa și numeroasa familie pe care o are, întrucât dăruiește timp din expe­riența sa de viață și este mereu dispus să învețe lucruri noi, chiar de la propriii săi nepoți, proveniți de la cei trei copii. Cred cu convingere că familia este o școală a altruismului. Pentru că a-ți iubi aproapele (soția, copiii, nepoții) înseamnă, dincolo de multe alte semnificații, a uita de tine. Iar părintele este un exemplu de implicare și generozitate în acest sens. Știe că, alături de soția dumnealui, doamna doctor Irina Gordon, a făcut tot ce a fost posibil pentru a da tot ce este mai bun.

În sfârșit, consider că cel căruia dedic aceste modeste rânduri este maestru și discipol în școala vieții pentru că a fost, în diferite contexte, personaj central sau secundar al multor întâmplări fericite și încercări grele pe care le-a trăit până acum. Fără a fi deloc simplist sau naiv, părintele are un fel optimist și tonic de a vedea tâlcurile și urmările unor evenimente personale și comunitare, deseori în răspăr cu noi, cei „tineri”, care suntem încli­nați să ne cramponăm de unele vorbe și fapte conjuncturale, riscând să devenim pesimiști și neîncrezători față de cei de lângă noi. De altfel, un aforism ne spune că viața e cea mai grea școală, pentru că niciodată nu știi în ce clasă ești, ce examen urmează și nu poți copia după nimeni, dat fiind că ai alte subiecte. Părintele Vasile Gordon are darul de a privi întâmplările vieții ca pe niște prilejuri de autoedu­cație, de revelare a unor realități și adevăruri care pot ajuta în primul rând propria persoană în raport cu ceilalți, fără ambiția de a schimba lumea.

Inevitabil, multe dintre ideile pe care le împărtășesc prin aceste rânduri reiau gânduri și sentimente pe care le-am mai așternut pe hârtie despre părintele profesor Vasile Gordon la momente aniversare anterioare. Chiar și acest din urmă fapt reconfirmă esența unei pre­zențe discrete a părintelui, dar permanent atentă la construcția unui echilibru, în viața noastră, a mea ca om, slujitor și dascăl. În aceeași măsură, este, cred, mărturia cea mai elocventă a firii neschimbate a părintelui în cei 70 de ani de viață pe care îi sărbătorește în aceste zile. Părintele Vasile Gordon a știut să rămână el însuși, să fie, înainte de toate, un om bun, calitate sine qua non a unui cleric peste care, astăzi, se trece prea repede cu vederea.