Privind departe, peste mări și țări, pe urmele misionarilor de vocație

Din încredințarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, am săvârșit, vineri, 3 iulie, în continuarea slujbei Vecerniei, rânduiala chemării la slujirea arhieriei pentru părintele arhimandrit Iachint Vardianu.

Acestea s-au împlinit într-un ceas binecuvântat pentru viața Bisericii noastre, la prima prăznuire închinată unei mame minunate, Sfânta Olimpiada din Farcașa, pildă luminoasă de credință, jertfelnicie și neclintită nădejde în Dumnezeu.

Părintele arhimandrit Iachint Vardianu, încă din anii copilăriei, ascultând glasul plin de iubire și înțelepciune al mamei sale, Margareta, iar mai apoi chemarea tainică a Bisericii, a ales să pășească pe calea pe care Mântuitorul a arătat-o ucenicilor Săi: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze” (Marcu 8, 34). A fost un drum al lepădării de sine, al răbdării, al ascultării și al dăruirii, pe care l-a urmat, având model chipul lui Hristos și lumina Evangheliei.

Zilele care au urmat prăznuirii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, când Biserica l-a cinstit pe Sfântul Mucenic Iachint, mărturisitor al lui Hristos din veacul al II-lea, tânărul care și-a încheiat viața într-o temniță, după patruzeci de zile de post aspru și nevoință, încredințându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu, după ce fusese descoperit și pârât pentru credința în Hristos, au creat atmosfera de bucurie duhovnicească a acestei sărbători pline de speranță misionară. 

Pilda lui rămâne peste veacuri o mărturie a curajului, a fidelității și a iubirii care biruiește orice suferință.

Ziua care a urmat, închinată de Biserica Ortodoxă Română Sfintei Olimpiada din Farcașa, mamă vrednică de veșnică pomenire, una dintre evlavioasele fiice ale Bisericii de pe Valea Bistriței, într-un veac încercat de multe suferințe și frământări, a fost și ziua în care Preasfințitul Iachint a primit dumnezeiescul har al arhieriei, după ce cu 11 ani în urmă a primit în aceeași zi slujirea Preoției.

Pentru un asemenea ceas, încărcat de har, s-ar putea rosti multe cuvinte. Vom consemna câteva slove despre unele dintre cele mai semnificative rostite de Mântuitorul către ucenicii Săi, după ce i-a trimis să vestească Evanghelia până la marginile pământului și le-a încredințat darul cel mai înalt pe care îl poate primi un pământean: puterea de a ierta păcatele în numele lui Dumnezeu, lucrare sfântă prin care cerul se deschide, conștiințele se vindecă, iar sufletele își regăsesc pacea și nădejdea mântuirii.

Sfinții Apostoli nu au plecat în lume având la îndemână puterea pe care o oferă oamenii. Nu au avut scrisori de recomandare, nici prieteni influenți, nici averi, nici sprijinul celor puternici ai vremii. Nu aveau nici cele trebuincioase unei zile obișnuite. Singura lor bogăție era Hristos, iar puterea lor era harul Duhului Sfânt revărsat peste ei. Și totuși, tocmai această sărăcie care a lăsat loc umplerii de Dumnezeu a devenit izvorul celei mai mari biruințe misionare din istoria lumii.

Înaintea pașilor lor s-au deschis casele celor cu inimă bună, dar și porțile temnițelor. Cuvântul lor a pătruns în suflete cu puterea focului dumnezeiesc, schimbând vieți și înmuind inimi împietrite, prefăcând păgâni în mucenici ori oameni nepăsători în împlinitori ai poruncii iubirii. Prin propovăduirea lor, lumea veche a început să se lumineze de zorile Împărăției lui Dumnezeu.

Poate că dintre toate poruncile primite de la Învățătorul și Păstorul cel Bun, cea mai grea a fost aceea de a-i ierta tocmai pe cei care nu aveau puterea să le înțeleagă misiunea, pe cei care îi prigoneau, îi batjocoreau și îi condamnau. Asemenea iubire, care biruiește ura și răspunde răului prin bine, avea să devină semnul clar al prezenței lui Hristos în viața lor.

În Predica de pe Munte, Mântuitorul i-a învățat că a-i iubi doar pe cei care ne iubesc nu aduce nici o răsplată deosebită, fiindcă și păcătoșii fac același lucru. Chemarea Evangheliei este mult mai înaltă: iubirea fără măsură, iubirea care se revarsă și asupra celor potrivnici. Tot El i-a asemănat pe cei care împlinesc cuvintele Sale cu omul înțelept care și-a zidit casa pe stâncă, încât nici ploile, nici râurile, nici furtunile nu au putut-o clătina, spre deosebire de cel care și-a întemeiat casa pe nisipul nestatornic al lumii.

În același timp, Domnul nu le-a ascuns greutățile drumului pe care aveau să pornească. Dimpotrivă, i-a pregătit pentru încercări, spunându-le: „Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Fiți dar înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii”. În aceste cuvinte se află întreaga înțelepciune a slujirii apostolice: discernământ fără viclenie, curaj fără violență și blândețe fără slăbiciune.

Ucenicii au fost înștiințați că vor cunoaște prigoana, că vor fi bătuți în sinagogi, târâți înaintea dregătorilor și a regilor, urâți pentru numele lui Hristos și încercați în multe feluri. Dar peste toate acestea răsună făgăduința care a întărit inimile lor și ale tuturor mărturisitorilor de după ei: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”.

Și astfel au schimbat lumea fără arme, fără putere omenească și fără sprijinul imperiilor. Au fost adeseori disprețuiți, prigoniți și lipsiți de orice ajutor exterior. Singura împrejurare în care întâlnim invocarea unui drept pământesc este aceea a Sfântului Apostol Pavel, care, aflându-se în lanțuri la Roma, a amintit că este cetățean roman. Astfel, biruința lor nu s-a sprijinit pe privilegii omenești, ci pe puterea Crucii și pe lucrarea Duhului Sfânt.

Aceasta este misiunea pe care fiecare slujitor al Bisericii o cunoaște și o primește odată cu chemarea sa.

În noua sa slujire, Arhiereul-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din Australia și Noua Zeelandă va avea spre lucrare o întindere geografică vastă și comunități încredințate spre păstorire. Însă adevărata măsură a slujirii sale nu va fi dată de depărtările pe care le va străbate, ci de puterea de a schimba inima unui om și de a înnoi viața unei comunități prin harul lui Dumnezeu. În fiecare zi va trebui să poarte în suflet cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Nu putem tăcea despre cele ce am văzut și am auzit” (Faptele Apostolilor 4, 20).

Aceasta este, de fapt, menirea oricărui apostol și a fiecărui urmaș al lor: să-și așeze întreaga existență la picioarele dumnezeiescului Învățător, să-I dăruiască fără rezerve mintea, inima și voința și să transforme fiecare clipă a vieții într-o slujire smerită, statornică și plină de iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni.

O veche istorisire din tradiția Bisericii, rămasă în memoria creștinătății prin întrebarea: „Doamne, încotro mergi?” (Quo vadis, Domine?), descrie întâlnirea Sfântului Apostol Petru cu Mântuitorul la ieșirea din Roma. În clipa în care, cuprins de slăbiciunea firii omenești, încerca să părăsească cetatea pentru a se feri de prigoană, L-a întâlnit pe Hristos mergând spre Roma. Uimit, L-a întrebat: „Doamne, încotro mergi?”, iar răspunsul Domnului i-a străpuns inima: „Merg la Roma, ca să Mă răstignesc încă o dată”. Atunci Petru a înțeles că păstorul nu-și poate părăsi turma în ceasul încercării și s-a întors în cetatea din care plecase, primind cununa muceniciei.

Această pagină rămâne una dintre cele mai adânci lecții despre responsabilitatea păstorului. El nu își alege locul slujirii după liniște, confort sau apropierea celor dragi, ci după voia lui Dumnezeu. Acolo unde îl trimite Hristos, acolo trebuie să rămână, chiar dacă drumul este greu, chiar dacă singurătatea este apăsătoare sau încercările sunt multe, fiind gata, asemenea Păstorului cel Bun, să-și pună viața pentru cei încredințați grijii sale.

Înainte de a primi harul arhieriei, candidatul își așază mâna și semnătura pe Sfânta Evanghelie, mărturisind înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii că este pregătit să-și dăruiască întreaga viață lui Hristos, iar dacă împrejurările o vor cere, să o jertfească pentru apărarea credinței și a învățăturii celei adevărate.

A merge până la marginile pământului înseamnă, în fond, a retrăi taina chemării apostolilor. Înseamnă a asculta glasul lui Dumnezeu mai mult decât propriile gânduri, dorințe sau planuri și a avea puterea de a lăsa în urmă tot ceea ce este drag inimii, pentru a răspunde unei chemări mai înalte.

Călătoria peste mări și oceane, către un continent atât de îndepărtat precum Australia, nu este doar o schimbare de loc sau o nouă ascultare administrativă. Ea reprezintă un act de iubire și de dăruire pentru credincioșii care așteaptă un păstor doritor să le vorbească în limba română, dar şi în limba inimii, aducând cu sine mireasma duhovnicească a Bisericii de acasă, căldura rugăciunii, frumusețea tradițiilor și lumina credinței pe care au purtat-o cu ei peste mări și țări.

Pentru acești fii ai Bisericii, aflați departe de patria în care s-au născut, prezența unui episcop înseamnă mult mai mult decât o simplă rânduială bisericească. Ea este o binecuvântare și o legătură cu rădăcinile lor, cu neamul, cu limba și credința pe care au moștenit-o de la părinți și bunici.

Nu întâmplător, Sfântul Ioan Gură de Aur ne oferă una dintre cele mai impresionante mărturii ale unui păstor care nu s-a lăsat înfrânt niciodată de suferință. Departe de Constantinopol, lipsit de scaunul său și înconjurat de multe necazuri, el a păstrat o neîntreruptă legătură sufletească cu cei pe care îi iubea, între care s-a aflat și diaconița Olimpiada. În scrisorile sale, marele ierarh mărturisea cu o seninătate care uimește peste veacuri că nu se teme nici de exil, nici de moarte, deoarece „al Domnului este tot pământul”, iar dorința lui cea mai mare era să fie împreună cu Hristos.

Așa trebuie să fie și starea lăuntrică a fiecărui arhiereu. Drumul lui nu este niciodată lipsit de primejdii. De multe ori, el se desfășoară pe marginea prăpastiei, responsabilitatea fiind uriașă, iar fiecare hotărâre poate aduce pace sau tulburare multor suflete. Tocmai de aceea, arhiereul este chemat să privească necontenit către Hristos, Marele Arhiereu, de la Care primește puterea, lumina și discernământul.

Dintre îndatoririle rânduite, cea dintâi rămâne aceea de a căuta oaia cea pierdută și de a o aduce înapoi în staulul Bisericii. Acesta este și înțelesul profund al omoforului pe care episcopul îl poartă pe umeri. El nu este doar un veșmânt liturgic de mare cinste, ci icoana lui Hristos, Care ridică pe umerii Săi firea omenească rănită de păcat și o aduce din nou în casa Tatălui.

Înălțăm rugăciuni către Păstorul cel Bun, rugându-L să-l lumineze și să-l întărească pe Arhiereul-vicar Iachint Vardianu în toate zilele slujirii sale, dar mai ales în clipele de singurătate și încercare pe care numai Dumnezeu le cunoaște pe deplin.

Deși va avea de cântat, asemenea psalmistului, „cântarea Domnului în pământ străin”, să poarte necontenit în inimă încredințarea că nu există loc în care Dumnezeu să nu fie prezent și lucrător. Oriunde se află un Altar, oriunde se înalță o rugăciune curată și oriunde o inimă Îl caută pe Hristos, acolo este și Împărăția harului Său.

Îmi aduc aminte de anul 2008, când am făcut parte din delegația Bisericii Ortodoxe Române care a participat la Melbourne, la instalarea primului Episcop ortodox român al Australiei și Noii Zeelande. Atunci începea o lucrare nouă, plină de speranță și de multe responsabilități. Astăzi, după aproape două decenii, Dumnezeu binecuvântează aceeași eparhie cu încă un arhiereu, oferindu-i întâiului ei episcop un împreună-lucrător într-o vastă și binecuvântată misiune.

Fie ca nici depărtările, nici ostenelile, nici încercările să nu umbrească vreodată bucuria acestei slujiri, iar peste toate să rămână încredințarea că dragostea lui Hristos este cea mai înaltă chemare și cea mai mare răsplată pe care o poate primi cineva.

Noul drum care se deschide înainte să fie luminat necontenit de harul și lucrarea Duhului Sfânt, spre folosul Bisericii, spre mântuirea credincioșilor și spre dobândirea răsplătirii veșnice, făgăduite de Domnul tuturor celor care Îl urmează cu fidelitate.