Proclamarea Patriarhiei României, afirmare a demnității Bisericii (II)
Pe lângă amenințarea extrem de gravă venită dinspre Est, de dincolo de Nistru, o altă amenințare s-a profilat dinspre Vest, Ungaria lansându-se în 1919 într-o serie de aventuri militare, care avea drept scop dezmembrarea României Unite. De asemenea, segmentul clerical ortodox, cel mai numeros în țara unită, avea în față o firească prioritate a vremii, anume unirea Bisericilor ortodoxe românești din Vechiul Regat și din provinciile alipite prin actele de autodeterminare din anul 1918. Era neapărat necesar ca cele patru entități instituționale ortodoxe să fie cuprinse într-un corp unic, cu o conducere unică, astfel încât Biserica să poată susține un efort de apărare eficient în cazul unei agresiuni. Imboldurile cele mai substanțiale la lansarea procesului unificării bisericești ortodoxe, după înfăptuirea Unirii naționale, au venit din provinciile unite, pentru că aici se simțea cel mai acut primejdia și era înțeleasă importanța formării unui front unit ortodox.
Cel dintâi pas era unirea Sfântului Sinod, condus de un patriarh, cuprinzând ierarhii conducători, iar al doilea unificarea organizatorică, astfel încât Biserica Ortodoxă Română să fie o instituție fiabilă și performantă. Dacă unificarea sinodală s-a produs la sfârșitul anului 1919, unificarea organizatorică a trenat, deși punctele înaintate de acesta erau concludente: menținerea de către statul român a „caracterului tradițional ortodox”, conform majorității populației care avea această confesiune; „să fie o instituție de stat”; să „aibă deplină autonomie, permițându-i să se organizeze ea însăși prin organele proprii”; să creeze „noi raporturi Biserică-Stat”, care să consacre libertatea de mișcare a Bisericii în stat conform misiunii sale. Mai trebuie adăugat că ridicarea la rangul de Patriarhie a fost cerută și de propunerile înaintate „Comitetului de 15” de către Eparhia Basarabiei, în timp ce această propunere lipsea din documentele înaintate de celelalte biserici românești.
Trebuie subliniată insistența cu care a militat Mitropolia ardeleană de a fi însușite principiile autonomiste din Statutul Organic în Statutul Bisericii Ortodoxe privind autonomia în relația dintre Biserică şi Stat și care are o explicație istorică greu de subestimat. În istoria sa seculară, românii ardeleni au obținut scaunul mitropolitan după încheierea așa-numitul dualism austro-ungar, anume asocierea la gestionarea Imperiului a Ungariei, moment în care Transilvania a fost anexată la statul ungar. Așadar, statul cu care se măsura Biserica Ortodoxă Română din Transilvania, Banat și părțile ungurești era unul bicefal, cel ungar, cu legile și regulamentele sale în materie bisericească, și cel austriac, monarhul, împărat al Austriei și rege al Ungariei, fiind abilitat legal să sancționeze orice evoluție în materie religioasă, de la organizarea bisericilor la alegerea/numirea ierarhilor în întregul imperiu. Sensibilitatea ardelenească la raportul Stat-Biserică deriva tocmai din faptul că Statutul a fost astfel gândit de Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna încât să poată naviga printre meandrele situației bicefale ale Imperiului, în care inflexibilitatea maghiară trebuia temperată prin intervenție imperială și, eventual, invers.
De asemenea, trebuie evidențiat faptul că insistența ardelenească pentru menținerea autonomiei bisericești nu era destinată să aibă ca rezultat transformarea profundă a Statului Român unit pe principii autonomiste, clericii ardeleni nefiind deloc partizanii unei astfel de idei. Dimpotrivă, ei au considerat că autonomia bisericească privește organizarea internă a Bisericii, creșterea rolului mirenilor în administrarea bunurilor ei și în alegerea ierarhilor superiori. A extinde de aici procesul către transformarea statului pe acest calapod se dovedește a fi o opțiune posibilă, dar extrasă ulterior din interpretarea evenimentelor privind relația Stat-Biserică după decenii, sau pe exemple de evoluții consemnate în alte arealuri confesionale, nu în cel ortodox.
Proclamarea Patriarhiei României, echivalentă cu o ridicare în rang bisericesc a Bisericii Ortodoxe Române pe măsura însemnătății internaționale a Statului Român unit în 1918, a avut loc la inițiativă politică în primele două luni ale anului 1925. Sfântul Sinod, în ședința din 4 februarie 1925, a ascultat propunerea Mitropolitului Pimen al Moldovei și Sucevei, împreună cu Nectarie, Mitropolitul Bucovinei, Gurie, Arhiepiscop al Basarabiei, Lucian al Romanului, Roman al Oradiei Mari, Nicolae al Clujului și Ilarie al Constanței, anume că „Mitropolia Ungro-Vlahiei cu scaunul mitropolitan în București, să fie ridicată la rangul de PATRIARHIE, iar mitropolitul Ungro-Vlahiei, ca primat al României, care de drept e și președinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE NAȚIONALE ROMÂNE, cu reședința în București”.
În noua sa calitate, Mitropolitul primat Miron Cristea a arătat că „factorul bisericesc legal și competent a ridicat Biserica noastră la rangul de Patriarhat”, specificând onoarea care coboară asupra „umilei sale persoane”. În cuvântul său de mulțumire, a semnalat și solicitări de sprijin adresate statului, mai ales în planul educației religioase naționale (burse în străinătate pentru tinerii merituoși, reorganizarea Facultății de Teologie din București, înființarea unei Academii de muzică bisericească), iar ca „semn exterior al Patriarhatului ne trebuie - îndată ce situația financiară a țării va permite - și o măreață catedrală a mântuirii neamului”.
Mai întâi Senatul, în ședința din 12 februarie 1925, a discutat proiectul de lege, aprobat de Guvern, pentru ridicarea Scaunului Mitropolitan al Ungro-Vlahiei la rangul de Scaun Patriarhal, supus spre deliberare regelui Ferdinand în ziua precedentă. Ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, a citit expunerea de motive, iar președintele Senatului a condus dezbaterile declanșate după citirea raportului comisiei Senatului asupra proiectului legii, admițându-l integral. Numeroși senatori au luat cuvântul, declarându-și acordul asupra proiectului de lege și prezentând argumente ale acestui act de însemnătate istorică. În final, din 91 de votanți, s-au înregistrat 89 de voturi pentru și două împotrivă. În Adunarea Deputaților, urmând procedurile regulamentare, fiind dezbateri desfășurate într-o atmosferă entuziastă, în ședința din 17 februarie 1925, a fost adoptat proiectul de lege în unanimitate de 156 de voturi. Legea, promulgată de rege, a apărut în „Monitorul Oficial” din 25 februarie 1925.
Actul istoric fusese înfăptuit. Ceea ce a urmat - informarea Bisericilor surori printr-o scrisoare irenică și cordialele mesaje primite ca răspuns de apreciere ale unor înalți prelați străini, conducători de biserici - nu a făcut altceva decât să legitimeze, o dată în plus, decizia suverană a României, luată în februarie 1925, în deliberări ale instituțiilor sale legale bisericești și politice, privind rangul Bisericii sale naționale.