Proclamarea Patriarhiei României, afirmare a demnității Bisericii

Ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie nu a apărut subit în anii ’20. Odată cu indepen­den­ța și proclamarea autocefaliei, chestiunea proclamării Patriarhiei a fost ridicată inclusiv în Parlament. Această aspirație corespundea deplin marilor reforme constitutive ale statului român modern - unirea, independența, proclamarea Regatului -, iar în acest fel generația întemeietoare de stat considera că este încununată o operă națională care dura de decenii, începând din secolul al 19-lea, şi desăvârșită cu înfăptuirea Marii Uniri.

O trăsătură definitorie a asumării rangului de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române a fost faptul că întregul proces de reunificare după decembrie 1918 a evidențiat constant această aspirație. Temeiurile legitimității Patriarhiei românești sunt evidente în percepția contemporanilor și au o multiplă îndrituire: istorică, canonică, politică și juridică. Astfel, în ceea ce privește legitimitatea istorică, contemporanii, în frunte cu Nicolae Iorga, apreciau că Patriarhia de Constantinopol recunoscuse această îndrituire patriarhală încă din 1359, când Mitropolitul Ungrovlahiei a fost însărcinat ca „exarh al plaiurilor”, așadar, să conducă și Biserica Ortodoxă din Transilvania, constituită ca o eparhie sufragană. Mai mult decât atât, același Nicolae Iorga scria că, „la sfârșitul secolului al 16-lea, Mitropolitul Moldovei avea - recunoscută de toată Ortodoxia - semnele demnității patriarhale. De la noi au fost stăpânite, timp de două secole, toate patriarhiile răsăritene”. De atribuțiile patriarhale amintește, pe larg, și „Scrisoarea irenică a Sfântului Sinod către Bisericile Ortodoxe surori, prin care se comunică ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie” din 12 martie 1925, semnată de Patriarhul Miron Cristea potrivit căreia „dintre cei doi mitropoliți, cel mai vechi, resident în capitala țării, Bucu­rești, și deținător încă de la înființarea sa de atribuțiuni patriarhale, ca «exarh al plaiurilor», a primit titlul de primat”.

Aceeași scrisoare oficială, comunicată ecume­ni­cității ortodoxe, arăta că, chiar dacă mitropoliile românești aveau atribuții patriarhale, s-a socotit atunci prematur a face acest pas, întrucât „o mare parte din fiii poporului român și credincioșii Bi­sericii sale ortodoxe erau supuși unor state stră­ine”. În această etapă istorică, după 1918, „Ro­mânia întregită a reclamat imperios reorganizarea, conform noilor împrejurări”, numărul eparhiilor crescând acum de la 8 la 18, dintre care 5 mitropolii, cu o populație de 14 milioane de credincioși, Biserica românească devenind „o pu­tere ortodoxă de mâna întâi în Orientul creștin”.

Așadar, pentru generația formării Statului național unitar român în 1918, Biserica Ortodoxă Română avea temeiurile istorice și politice solide pentru asumarea rangului patriarhal, era corespunzătoare momentului istoric al întregirii naționale, ceea ce până atunci nu fusese posibil.

Din perspectivă canonică, generația epocii României Mari a avut o consecvență în afirmarea unui punct de vedere propriu, dar care să fie în liniile canonice în evoluție ale Ortodoxiei ecumenice. Astfel, după cum arăta Nicolae Iorga, este punctul de vedere împărtășit și de Biserica Ortodoxă Română, anume că titlul de „exarh al plaiurilor” deținut de Mitropolitul Ungrovlahiei avea conotații patriarhale în înțelesul primar, al subordonării la mitropolie a unei alte structuri cvasiechivalente.

Din postura de ministru al cultelor, Alexandru Lapedatu a afirmat într-un articol publicat în „Universul” din decembrie 1924 următoarele: „Poate Biserica Ortodoxă și Statul Român să instituie însăși un Patriarhat? Negreșit ca da. Biserica noastră este autocefală, iar Statul suveran. Biserica și Statul își pot da așadar organizația ce cred că convine mai bine necesităților și intereselor lor. Pentru chestiunea de față, cu atât mai vârtos cu cât, prin instituirea unui Patriarhat român, nu se schimbă absolut nimic în constituția organică actuală a bisericii noastre și nu se aduce nici o atingere, de nici un fel, în raporturile sale cu Biserica ecumenică a Răsăritului, singura cu care Biserica română ortodoxă se găsește în legătură, ce privește unitatea dogmelor”.

Această declarație exprimă cu precizie con­cep­ția diriguitorilor politici ai României de atunci privind sensul real al relației Stat-Biserica Ortodoxă. Ea este o instituție însoțitoare a statului român și, doar cu învoire și la inițiativă politică, Biserica națională poate să facă demersuri în planul reprezentativității în ecumenicitatea Ortodoxiei. Această concepție se referă atât la Biserica Ortodoxă, definită expres prin Constituția din 1923, ca „biserică națională”, iar cu privire la cealaltă „biserică națională”, cea greco-catolică (unită), o orientare similară va ghida încheierea concordatului cu Vaticanul din 1929 în timpul guvernării Iuliu Maniu și al unei Regențe din care făcea parte și Patriarhul ortodox Miron Cristea. Așadar, „bisericile naționale”, prin stipulație constituțională, trebuie să urmeze decizia politică statală, autonomia lor internă fiind de resort propriu, cu avizul precis stipulat legal al factorilor politici de drept.

Dacă ar fi să facem un „portret” privind concepția vremii în ce privește relația Stat-Biserică, ar trebui să interogăm pe categorii elitele dominante și decidente, iar totul să fie analizat în contextul evoluțiilor interne din perioada imediat postbelică, iar acest lucru să fie efectuat pe fondul marilor transformări internaționale.

Mai întâi, se cuvine subliniat că Ortodoxia ecumenică se afla în acea vreme sub impactul covârșitor al tratamentului barbar, anihilant, aplicat de regimul bolșevic din Rusia, care fusese tradițional ortodoxă până în 1917. Cum se știe, acest regim, definindu-se de la început ateu, a declanșat o prigoană fără precedent istoric în împrejurări similare, ceea ce a însemnat practic o lichidare fizică cvasiintegrală a clerului, inclusiv distrugerea lăcașelor de cult sau utilizarea lor ca alte destinații. O asemenea evoluție în cea mai mare țară ortodoxă, mai ales petrecută în imediata vecinătate a României, nu putea să nu aibă un impact terifiant atât asupra factorilor politici, cât și asupra Bisericii naționale, deopotrivă asupra clerului de toate treptele și a mirenilor. Iar problema Basarabiei, a cărei unificare la patria-mamă nu a fost recunoscută de regimul bolșevic, avea darul să creeze percepția generală în România, că Rusia Sovietică urmărește dezmembrarea statului român.

Citiți și:

Proclamarea Patriarhiei României, afirmare a demnității Bisericii (II)