„Să nu ne răzbunaţi!“

Dacă Nae Ionescu a fost "Profesorul", iar Mircea Eliade, "liderul" Generaţiei â27, numită şi "spiritualistă" (din care mai făceau parte personalităţi precum Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Mihail Sebastian ş.a.), despre Mircea Vulcănescu se poate spune că a fost "teoreticianul" acesteia.

Viaţa lui Vulcănescu se aseamănă unei adevărate deveniri spirituale, aşa cum nota Dora Mezdrea: de la "creştinismul social" din tinereţe la "conştiinţa creştină luminoasă" din ultima perioadă a vieţii. Într-o scrisoare pe care i-o trimitea în anul 1927, Mircea Eliade nota: "După câte am auzit despre D-ta, gravitezi către o mistică ortodoxă", semn că Vulcănescu se remarcase încă de la această vârstă drept un gânditor ortodox. În aceeaşi ordine de idei, se exprima şi Constantin Noica atunci când, peste ani, îl considera pe Vulcănescu a fi un adevărat teolog ale cărui cuvântări "s-au îngropat în inima sa". O orientare spiritualistă, realistă şi ortodoxă S-a născut la 3 martie 1904 şi a murit la 28 octombrie 1952 în închisoarea Aiud, foarte bolnav, ca urmare a faptului că a dormit pe cimentul ud pentru ca un alt deţinut bolnav să poată dormi pe trupul său. Ultimele sale vorbe, "Să nu ne răzbunaţi!", străbat peste ani, înfiorându-ne (asemănător şi la fel de paradoxal avea să se exprime şi Noica mulţi ani mai târziu, atunci când scria cartea Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru). Nedreptăţile nu l-au făcut însă să-şi piardă credinţa. Astfel, într-o prezentare pe care şi-a făcut-o înainte de închisoare, Mircea Vulcănescu afirma: "Orientat ideologiceşte spre dreapta tradiţionalistă, adică legat de izvoarele de gândire ale trecutului, dar căutând să adâncească sensul prefacerilor lumii de astăzi, a fost silit să ia deseori în publicistică atitudini neconformiste, fapt pentru care a fost socotit când "fascist", de cei de stânga, când "comunist", de cei de dreapta burgheză. În realitate, a căutat să înfăţişeze o orientare spiritualistă, realistă şi ortodoxă, apropiată de înţelegerea românească şi ţărănească a existenţei, şi o colaborare a tuturor forţelor generaţiei tinere la clădirea unei Românii mai puternice". O amintire fortifiantă Una dintre cele mai bune descrieri ale personalităţii lui Mircea Vulcănescu a fost făcută de E.M. Cioran în două scrisori pe care le adresează gânditorului creştin şi fiicei acestuia: "Se prea poate ca să fi făcut (Mircea Vulcănescu, n.n.) o experienţă reuşită a lui D-zeu - pe când eu, de câte ori m-am apropiat de El, m-am rostogolit în neprielnicii, iar în biografia Fiului Său m-am oprit la clipa răposării. Cât regret că istoria contemporană s-a interpus între noi, că n-am avut prilejul des să-mi îndulcesc atâtea răni cu untdelemnul duhului tău" (3 mai 1944), pentru ca la 22 ianuarie 1966 să noteze: "Dintre toate spiritele pe care le-am iubit şi admirat, nici unul nu mi-a lăsat, ca tatăl dumitale, o amintire atât de fortifiantă: ajunge să-mi amintesc de imaginea lui, de o răscolitoare limpezime, pentru ca dintr-odată să găsesc un rost nebuniei de a fi şi să mă împac cu lumea de aici".