Exeget al Sfintelor Scripturi, exeget al iubirii dumnezeieşti

Sfântul Ioan Gură de Aur este, fără îndoială, cel mai mare exeget al Sfintelor Scripturi din toate timpurile şi cu greu îşi poate cineva închipui că va fi depăşit vreodată de altcineva, până la sfârşitul veacurilor. Sfântul Ioan ne-a lăsat moştenire cea mai vastă operă exegetică din istoria Bisericii. Cea mai mare parte din uriaşa sa operă o constituie opera exegetică. Fiind de departe cel mai mare scriitor creştin din toate timpurile - opera sa acoperă 18 volume din clasica Patrologie greacă J.P. Migne -, Sfântul Ioan este în acelaşi timp şi cel mai mare exeget.

Caracterul receptării operei sale exegetice este unul universal. Universalitatea diacronică, dar şi geografică a Sfântului Ioan este confirmată şi de faptul că drama scindării Bisericii nu a făcut ca el să rămână numai într-una din tradiţiile creştine, în Răsărit sau Apus. Sfântul Ioan a rămas în atenţia continuă şi până astăzi, inclusiv a tradiţiei exegetice occidentale. Exegeza biblică a Sfântului Ioan a fost în toată istoria Bisericii şi a rămas până astăzi fundamentală pentru orice încercare, savantă sau pastorală, de a explica textele sfinte. Astăzi, nici un comentator care se respectă, în Răsărit sau Apus, nu poate ignora comentariile biblice ale Sfântului Ioan.

Scurte consideraţii privind opera exegetică

Cât priveşte Vechiul Testament, Sfântul Ioan ne-a lăsat un foarte consistent comentariu la Cartea Facerii (67 omilii; 559 coloane PM), tradus şi în limba română de părintele Dumitru Fecioru, la Profetul Isaia şi la Profetul Daniil. În afară de acestea, Sfântul Ioan are numeroase cuvântări consacrate unor evenimente sau unor personaje din istoria biblică (vezi celei trei cuvinte la Macabei, Despre David şi Saul, Despre Ana, La Daniil şi la cei trei tineri etc.). Dintre Evanghelii comentează numai Evanghelia după Matei şi Evanghelia după Ioan, dar are însă o serie numeroasă de omilii la parabolele specifice Evangheliei după Luca (Vameşul şi fariseul ş2ţ, Fiul risipitor, Samarineanul milostiv etc.), la episoade consemnate numai de Luca (Femeia cea păcătoasă, Zaheu Vameşul etc.), ca şi în legătură cu teme predilecte Evangheliei după Luca, cum sunt pocăinţa, bogăţia, sărăcia. Sfântul Ioan ne lasă, de asemenea, un comentariu extraordinar la cea de-a doua carte a Sfântului Luca, Faptele Apostolilor. Comentariul său la Faptele Apostolilor este în egală măsură un vast tratat de pnevmatologie şi eclesiologie. Sfântul Ioan comentează toate epistolele pauline. Dragostea Sfântului Ioan Gură de Aur pentru Sfântul Apostol Pavel este recunoscută. Este autorul biblic căruia îi arată o atenţie cu totul deosebită, în afara comentariilor la epistole, dedicându-i o serie de şapte omilii. Cucerit de Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur nu lasă necomentată nici minuscula Epistolă către Filimon, căreia îi acordă 18 coloane în PG. Între Sfântul Ioan şi Sfântul Pavel există o relaţie spirituală atât de intensă, încât se creează impresia că sunt contemporani. Exegeza Sfântului Ioan este una prin excelenţă pastorală, urmăreşte hrănirea şi edificarea duhovnicească a credincioşilor. Sfântul Ioan mărturiseşte deseori acest lucru. Se vede şi din faptul că acordă Epistolelor pastorale un spaţiu mai extins decât altor epistole de acelaşi volum.

Nu ni s-au păstrat decât fragmente, în cunoscutele Catenae, din comentariile Sfântului Ioan la Epistolele soborniceşti şi, de asemenea, Sfântul Ioan nu comentează deloc Apocalipsa din cauza faptului că la vremea aceea, în Biserica Răsăritului, aceasta nu era încă acceptată în canonul Noului Testament sau, oricum, erau ezitări serioase.

Exegeza Sfântului Ioan la cărţile biblice nu este una academică sau ştiinţifică în sensul strict al cuvântului, ci este una prin excelenţă bisericească sau pastorală, având drept obiectiv edificarea credincioşilor şi a Bisericii. Aşa cum este bine cunoscut, comentariile biblice ale Sfântului Ioan sunt omilii exegetice rostite, majoritatea lor, în Biserică. Exegeza propriu-zisă este dublată de o foarte consistentă parte parenetică. Exegeza Sfântului Ioan este articulată direct aspectelor practice ale vieţii credincioşilor şi ale societăţii contemporane lui, îndemnurile practice fiind nelipsite în toate omiliile sale. El învaţă poporul cu dorinţa ca cele învăţate să devină faptă, nu să rămână ştiinţă. Tonul omiliilor sale este foarte viu şi personal. Sfântul Ioan se află într-un continuu dialog, uneori retoric, alteori foarte real, cu auditoriu, cu autorii cărţilor comentate, cu Dumnezeu Însuşi.

Scripturile sunt scrise de Duhul Sfânt

Pentru Sfântul Ioan, Scripturile sunt dumnezeieşti, sunt trimise de Dumnezeu. "Aceste scrieri sunt trimise de Dumnezeu, dar le-a primit Moise", scrie în comentariu la Facere. "Moise ne grăieşte toate cuvintele sale insuflat de Duhul; Moise i-a împrumutat limba, iar harul Duhului ne învaţă prin el lămurit totul." Autorul Scripturilor este Dumnezeu Însuşi, aghiografii nu fac decât să primească şi să consemneze cele primite de la Dumnezeu. "Dumnezeieştile Scripturi sunt scrise de Duhul Sfânt!"

Convingerea Sfântului Ioan Gură de Aur este că pecetea Sfântului Duh se regăseşte până şi în ultima particulă din textul Sfintei Scripturi. De aici şi râvna Sfântului Ioan de a explica şi cel din urmă cuvânt al Scripturii.

"Mare şi nespusă este, iubiţilor, comoara cuvintelor Scripturii… - spune altundeva Sfântul Ioan. Vă rog pe toţi să nu treceţi cu uşurinţă pe lângă cele scrise în dumnezeieştile Scripturi. Nu-i nici un cuvânt scris în Scriptură care să nu cuprindă în el mare bogăţie de înţelesuri; şi pentru că fericiţii profeţi au scris inspiraţi de Duhul Sfânt, de aceea, cele scrise de ei au o mare comoară ascunsă în ele… Nu este silabă, nu este virgulă din Scriptură în care să nu se afle comoară ascunsă în adâncul ei."

Dacă Scripturile poartă în aşa măsură pecetea dumnezeirii, este foarte clar pentru Sfântul Ioan Gură de Aur că înţelegerea acestora nu este posibilă fără asistenţa şi iluminarea Duhului Sfânt. Urmând şi în această privinţă marelui său dascăl, Sfântul Apostol Pavel, care spune că cele dumnezeieşti nu pot fi înţelese decât de omul duhovnicesc - a se citi omul îndumnezeit -, Sfântul Ioan spune pe ton foarte categoric că: "Dumnezeiasca Scriptură nu are nevoie de înţelepciunea omenească pentru înţelegerea celor scrise în ea, ci de descoperirea Duhului".

Despre folosul şi desfătarea aduse de citirea Sfintelor Scripturi, Sfântul Ioan scrie: "Plăcută este o câmpie cu flori, un paradis, dar cu mult mai plăcut este a citi Scripturile. Acolo sunt flori care se ofilesc, aici sunt înţelesuri care înfloresc; acolo un zefir care adie, aici adierea Duhului Sfânt; acolo sunt spini care o împrejmuiesc, aici pronia lui Dumnezeu stă la temelie; acolo cântă greierii, aici profeţii glăsuiesc; acolo plăcerea de a privi, aici folos din citire. Paradisul este într-un loc, Scripturile sunt pretutindeni în lume…." (Omilie despre Rai şi despre Scripturi, Despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, traducere de pr. Victor Manolache, Editura Bizantină).

Căi alternative şi complementare Sfintelor Scripturi

Deşi cucerit întru totul de Sfintele Scripturi - cărora le dedică aproape întreaga sa energie creatoare -, Sfântul Ioan este departe de a promova un exclusivism biblic sau un monopol al Sfintelor Scripturi în sfera cunoaşterii teologice sau cea a comunicării omului cu Dumnezeu. Pentru o hermeneutică biblică hrisostomică, este foarte important de consemnat că Sfântul Ioan vorbeşte foarte clar şi cu insistenţă şi de alte căi de cunoaştere teologică, şi de dialog între Dumnezeu şi om, alternative sau complementare Sfintelor Scripturi.

Această atitudine hermeneutică a Sfântului Ioan Gură de Aur, care respinge absolutizarea Sfintelor Scripturi, este exprimată în două direcţii. Pe de o parte, prin afirmarea unor căi alternative la Sfânta Scriptură de cunoaştere teologică şi de comunicare cu Dumnezeu şi, pe de altă parte, prin valorizarea Sfintelor Scripturi prin raportare la istorie, adică prin respingerea autonomiei Bibliei sau a considerării acesteia ca mărime în sine, suficientă sieşi.

Sfântul Ioan se referă deseori la o comunicare prin dialog direct între Dumnezeu şi oameni. Acesta cunoaşte două etape: una este perioada de început a omenirii şi cealaltă este perioada de după Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu şi Pogorârea Sfântului Duh. Comunicarea directă şi nemijlocită este, după mărturia Sfântului Ioan, superioară celei prin Scripturi.

Începând comentariul la Evanghelia după Matei, Sf. Ioan face o afirmaţie surprinzătoare, cu trimitere la locul Sfintelor Scripturi în iconomia dumnezeiască: "Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată, încât harul Duhului să fi ţinut locul Sfintelor Scripturi în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise de Duhul Sfânt". Reia apoi afirmaţia făcută la începutul comentariului la Cartea Facerii: "Dumnezeu nu a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lor, Iov şi cu Moise, ci a vorbit faţă către faţă, pentru că a găsit sufletul lor curat. Când însă întreg poporul a căzut în grele păcate, atunci da, a fost nevoie de scrieri, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu".

Menţionam faptul că această vorbire directă a lui Dumnezeu cu oamenii are şi o a doua etapă, foarte importantă. Iată ce spune Sfântul Ioan despre aceasta: "Acelaşi lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfinţilor din Vechiul Testament, ci şi pe vremea sfinţilor din Noul Testament. Dumnezeu n-a dat ceva scris Apostolilor, ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând: Acela vă va aduce aminte de toate".

Marele şi unicul exeget al Sfintelor Scripturi nu se teme să avanseze şi o ierarhizare a acestor căi de comunicare, aşezând comunicarea prin Scripturi pe locul secund, numind-o cea de-a doua cale sau al doilea leac.

De asemenea, răspunzând la întrebarea de ce Sfintele Scripturi nu au existat dintru început, Sfântul Ioan Gură de Aur îşi oferă prilejul de a vorbi pe larg despre o altă cale de comunicare de vorbire a lui Dumnezeu cu oamenii, altă cale de cunoaştere teologică, cea prin intermediul creaţiei.

Experienţă personală, nemijlocită a Dumnezeirii

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre posibilitatea experierii directe, personale şi nemijlocite ca fiind, de fapt, cale prin excelenţă de cunoaştere a lui Dumnezeu. El face o foarte interesantă asociere a experienţei pe care o facem din lucruri (experienţa contactului nostru nemijlocit cu lucrurile, cu realităţile) cu cuvântul Scripturii. Este clar că pentru Sfântul Ioan Gură de Aur cele două repere se regăsesc separat şi se verifică reciproc. Insistenţa cu care Sfântul Ioan aduce în discuţie proba experienţei nemijlocite este un argument că întemeierea noastră este în lucruri.

Ajuns faţă în faţă cu realităţile dumnezeieşti, Sfântul Ioan Gură de Aur îşi exprimă neputinţa de a le pătrunde cu mintea şi mai ales aceea de a le exprima. Nici un cuvânt nu poate explica lumina dumnezeiască, slava, strălucirea, prăznuirea… Singura cale de acces este propria experienţă. Experienţa nemijlocită a realităţilor (a lucrurilor) este un concept gnoseologic şi hermeneutic fundamental în teologia Sfântului Ioan, pe care-l vom regăsi constant în întreaga teologie patristică răsăriteană până la literatura mărturisitoare a Părinţilor din secolul al XX-lea.

Experienţa personală nemijlocită a întâlnirii cu Dumnezeu are o singură motivaţie şi o singură finalitate: dorul după Dumnezeu ca Creatorul, Proniatorul şi Mântuitorul omului şi împlinirea acestui dor prin apropierea de El, prin vederea Lui, prin bucuria de a fi în preajma Lui şi a te împărtăşi nemijlocit de iubirea Lui. Împărtăşirea de iubirea lui Dumnezeu şi împărtăşirea iubirii tale lui Dumnezeu este sensul ultim al existenţei omului. Experienţa proprie este singura cale de a cunoaşte această iubire dumnezeiască, şi nu vorbirea cuiva despre aceasta, oricât de desăvârşită ar fi această vorbire. "Nu există, nu este nimic care să nu fie biruit de dorinţa arzătoare a omului. Când este însă vorba de dorul omului după Dumnezeu, acesta este mai înalt (mai presus) decât toate. Şi nici foc, nici sabie, nici sărăcie, nici boală, nici moarte, nici altceva din toate acestea nu sperie pe cel care a dobândit o astfel de dragoste. Ci, pe toate nesocotindu-le, se va înălţa (va zbura) spre cer şi nu va fi cu nimic mai prejos decât cei care petrec acolo, nevăzând nimic altceva, nici cer, nici pământ, nici mare, ci având privirea aţintită spre o singură frumuseţe, ce a slavei aceleia. Şi nici tristeţile vieţii acesteia nu vor putea să-l umilească, nici dacă s-ar bucura de cele folositoare şi de îmbucurătoare nu s-ar semeţi şi lăuda. Să râvnim această dragoste (căci asemenea acesteia nu mai este nici una) şi pentru cele prezente, şi pentru cele viitoare, sau, mai bine, înainte de acestea, pentru însăşi natura iubirii. Căci astfel vom scăpa şi de chinurile acestei vieţi şi de cele ale veacului viitor, şi ne vom bucura (desfăta) de Împărăţie. Cu toate acestea, nici izbăvirea de gheenă şi nici desfătarea Împărăţiei nu sunt atât de mari ca cele ce urmează a vă spune: infinit mai mare decât toate acestea este a avea pe Hristos a fi iubit de Hristos şi a iubi pe Acesta" (fragment din Omilii la Romani).

Principii gnoseologice şi hermeneutice teologice fundamentale

Sfântul Ioan Gură de Aur ilustrează cu multă claritate principii gnoseologice şi hermeneutice teologice fundamentale, pe care le vom regăsi la Marii Părinţi ai Bisericii, de la Sfântul Grigorie Teologul la Sfântul Grigorie Palama şi pe care teologia academică ortodoxă contemporană le recuperează astăzi din ce în ce mai convingător, deşi poate prea încet.

Primul principiu este acela conform căruia adevărul nu este în cuvinte, ci în lucruri sau, altfel exprimat, adevărul nu se confundă cu exprimarea lui: altceva este adevărul, altceva vorbirea despre adevăr. Confundarea adevărului cu exprimarea lui are consecinţe din cele mai nefaste.

Al doilea este acela conform căruia exprimarea în cuvinte, oricât de reuşită ar fi, nu poate epuiza niciodată adevărul despre care vorbeşte. Acest principiu este definit în tradiţia teologică răsăriteană prin conceptul de apofatism, care este deseori confuz perceput.

Un al treilea este cel care percepe cunoaşterea ca pe un proces de comunicare între subiecţi personali. Nu există cunoaştere şi nici înţelegere decât între existenţe personale, între oameni întreolaltă şi între oameni şi Dumnezeu. În aceste condiţii, cunoaşterea şi înţelegerea au o finalitate foarte concretă: comunicare dintre cei doi ca eveniment existenţial şi vital, comunicare ca relaţie de iubire, comunicarea ca viaţă. Nu este de conceput pentru gnoseologia şi pentru hermeneutica teologică actul cunoaşterii şi al înţelegerii care ar presupune un singur subiect uman şi o sumă de informaţii eventual cuprinse în cărţi sau baze de date.

Un al patrulea principiu priveşte evitarea exclusivismului biblic. Acesta decurge din aplicarea celor precedente la Sfintele Scripturi. În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfintele sau Dumnezeieştile Scripturi, cum le numeşte cel mai adesea, sunt una din multele căi de comunicare dintre Dumnezeu şi om. Ele nu pot fi corect înţelese decât ca parte a iconomiei dumnezeieşti, a istoriei iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Ele sunt, aşa cum le caracterizează Sfântul Ioan, o imensă corespondenţă de dragoste între Dumnezeu şi oameni.

În fine, ultimul principiu gnoseologic expus cu multă claritate de interpretul cu gură de aur ar propune iubire ca pe cea mai desăvârşită cale de cunoaştere şi de înţelegere. În cele din urmă, comentând Sfintele Scripturi, Sfântul Ioan Gură de Aur nu rămâne niciodată captiv textului, scrierilor cum spune el, ci devine exeget al realităţii fundamentale despre care acestea dau mărturie şi care se rezumă în: iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este cheia hermeneutică principală cu care Sf. Ioan deschide intrarea spre înţelesurile adânci şi nesfârşite ale Dumnezeieştilor Scripturi. Exprimarea cu toată claritatea a funcţiei cognitive excepţionale şi singulare pe care o are experienţa proprie şi care nu se poate compara cu aceea pe care o realizăm prin cuvânt sau prin orice alt mijloc al minţii. Este motivul pentru care am adăugat titlului iniţial al congresului nostru şi enunţul: Sfântul Ioan Gură de Aur, Exeget al iubirii dumnezeieşti.