Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Enclave de cuviinţă şi bun-gust

Enclave de cuviinţă şi bun-gust

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Cultură
Un articol de: Prof. Univ. Dr. Mircea Gelu Buta - 02 Noi, 2020

Silniciile regimului comunist instaurat în ţara noastră n-au cruţat limbajul şi comportamentul oamenilor. Puţini îşi mai amintesc astăzi că la începutul anilor 1950 era la modă folosirea - exclusiv oral, nu şi în scris - a unor expresii triviale care nu pot fi reproduse, întrucât ar leza candoarea hârtiei.

Până în anul 1950, regimul comunist îi deposedase pe „foşti” de orice proprietăţi - inclusiv de casele sau apartamentele în care locuiau, pe mulți îi deportase, însă nu le putuse confisca bunele maniere, educaţia, cuviinţa, cultura şi bunul- gust. Aceste trăsături le sunt recunoscute marilor şi micilor excluşi ai vremii în trilogia Cronică de familie aparţinând lui Petru Dumitriu, apărută în anul 1956 şi reeditată în anul 1958. Autorul arată că la întâlnirile protipendadei de altă­dată, acum ostracizate, care aveau loc în case particulare, nimeni nu vorbea tare, nu râdea zgomotos, nu făcea monolog, nici gafe, ilustrând parcă - adăugăm noi - un aforism al lui Balthasar Gracián potrivit căruia „Partea cea mai frumoasă a culturii e politeţea”.

Dacă în romanul Scrinul negru, publicat în aceeaşi perioadă, George Călinescu îşi făcea păcate ironizându-i pe „aristocraţi”, Petru Dumitriu arată că parte din personajele sale trezesc admiraţie tocmai prin comportament, limbaj şi experienţă existenţială. Îmi amintesc cum, în perioada de liberalizare, fie în ultimii ani de liceu, la Bistriţa, fie la Iaşi, pe când eram student, unii oameni tresăreau, şopteau între ei atunci când trecea o fostă notabilitate locală, un fost industriaş, un fost prefect sau o personalitate culturală ori artistică aureolată şi de ispăşirea unor ani de închisoare. Şi îmi mai vine în minte ceea ce se spunea despre Alexandru Paleologu: că atunci când a compărut în celebrul proces al Lotului Noica-
Pillat din anul 1958, şi-a pus batistă la zeghea de puşcăriaş. În anii de după prăbuşirea fostului regim a mărturisit de mai multe ori că umorul l-a făcut să i se pară că trec mai repede cei cinci ani de închisoare. Cu un an mai mult a stat în temniţă şi prietenul său Bartolomeu Anania, care povestea tot cu umor că la Aiud sau la Gherla a întâlnit în celula unde a fost băgat doi ţărani maramureşeni care vorbeau între ei... franţuzeşte. Stătuseră o bună bucată de timp cu un fost diplomat care, ca să le treacă timpul mai uşor, îi deprinsese cu limba lui Balzac.

Mitropolitul Bartolomeu a fost un om de lume care a plăcut prin manierele sale, prin obiceiul de a răspunde la orice scrisoare, prin punctualitate şi respectarea cuvântului dat. Desigur, se pune întrebarea: poate fi un om „de lume” un călugăr ortodox? Răspunsul nu este decât afirmativ şi nu neapărat pentru că înaltul ierarh era totodată şi scriitor, întrucât au existat mulţi scriitori neciopliţi. În Sinodul din care a făcut parte a existat un chiriarh căruia i se spunea „Lordul”. Este vorba de Arhiepiscopul Antim Nica, care în perioada interbelică a studiat în Anglia şi în Liban. Cine deschide numărul pe martie 1980 din revista „Biserica Ortodoxă Română” şi priveşte fotografiile în care profesorul Iustin Moisescu - viitor Patriarh al României - apare îmbrăcat în frac, respectiv în smoching, pe vremea când preda la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Varşovia, îşi dă seama că şi acesta a fost un om „de lume” desăvârşit. Şi atunci, dar şi mai târziu, când, în calitate de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, apare într-un clişeu la o masă, alături de premierul Jacques Chirac, viitor preşedinte al Franţei.

Cât priveşte latura feminină a monahismului, au existat vlăstare boiereşti închinoviate care au dus cu ele în mănăstire tactul, măsura, buna-cuviinţă, făcându-le să iradieze în jur. Tradiţia aceasta, foarte răspândită la noi, s-a prelungit până în vremea fostului regim, când la Mănăstirea Dintr-un Lemn a stăreţit maica Epiharia, iar într-o chinovie din Moldova tot o persoană de os boieresc, evocată şi de Mitropolitul Bartolomeu în Memorii. Însă şi lumea noastră ţărănească, violentată dur de regimul comunist, avea, pe lângă credinţă şi caracter, un bun-simţ înnăscut. Frumos spunea, în acest sens, un scriitor că „numai aristocraţii şi ţăranii nu se tutuiesc; îşi vorbesc cu dumneata”.

Cei cărora regimul le spunea „foşti” au continuat să îşi păstreze demnitatea şi o ierarhie valorică proprie lumii din care proveneau şi în care fuseseră educaţi, ilustrând o Românie paralelă în felul acesta şi trezind o invidie similară cu cluburile exclusiviste. Aşa a apărut sta­țiunea 2 Mai, creaţie ad-hoc a celor care snobau astfel politizarea litoralului. Aceasta era o enclavă, însă nu era singura, ci era cea mai mare şi mai cu notorietate datorită personalităţilor care o frecventau. Întemeiată de refuzaţi şi de „refuznici” ai regimului comunist, stați­unea 2 Mai a ajuns căutată de intelectuali, scriitori, artişti care nu erau oponenţii comunismului, dar o frecventau în ideea practicării unui soi de liberalism. În anul 1972 s-a deschis Casa Scriitorilor de la Neptun, cu plajă proprie, garsoniere şi apartamente, însă 2 Mai nu şi-a împuţinat sezoniştii proveniţi dintre profesioniştii condeiului, deşi aşa- numitele „case de creaţie”, începând cu aceea din Bucureşti, erau tot nişte enclave. Tot enclave au devenit şi Casele Universitarilor din Bucureşti, Cluj, Iaşi, iar regimul a trebuit să se resemneze cu această realitate.

O zicală destul de veche asigura că „Politeţea nu costă nimic, dar cu ea câştigi totul”. Îmi amintesc de tatăl meu, care ne spunea: „Cine trăiește fără cinism și fără superioritate în această lume știe că singura valoare umană, sigură și răsplătitoare, este smerenia”. Nu s-a plâns niciodată, iar politețea de care dădea dovadă a rămas proverbială. Într-un climat de brutalitate și pros­tie, el a folosit politețea ca pe o armă. Relația cu autoritatea apărea dintr-odată surprinzătoare atunci când veneai cu această strategie neobișnuită pentru ea, strategie care să te apere.

Existau în perioada interbelică coduri de maniere elegante (s-a încercat, fără mult succes, retipărirea lor după 22 decembrie 1989), care aveau nu puţini cititori. Unele îndrumări păreau paradoxale.

În fine, să amintim că, deşi nu au forma unor „coduri”, multe observaţii privind cuviinţa găsim şi în literatura filocalică. Astfel, Sfântul Isaac Sirul le recomandă călugărilor atenţie şi reţinere până şi în cele mai intime manifestări fiziologice („ca să nu se ruşineze îngerul tău”), aspect care îndreptăţeşte expresia delicateţea sfinţilor, aparţinând părintelui Stăniloae.

Citeşte mai multe despre:   comunism