Jean Delumeau şi „căutarea Paradisului“

La sfârşitul lunii octombrie, istoricul francez Jean Delumeau s-a aflat în ţara noastră. Ocazia a fost prilejuită de decernarea titlului de "Doctor honoris causa" al Universităţii din Bucureşti, la propunerea Facultăţii de Istorie. În acelaşi timp, istoricul a susţinut două prelegeri publice despre "Frica în Occident", la Facultatea de Istorie, în continuarea ceremoniei de acordare a distincţiei academice, şi "Căutarea Paradisului", la Colegiul "Noua Europă". Organizatorii acestor evenimente au fost Facultatea de Istorie, Centrul de Istorie a Imaginarului (Universitatea Bucureşti), Fundaţia Culturală "Erbiceanu" şi Colegiul "Noua Europă".

Cine este Jean Delumeau? În afara cititorilor de limbă franceză, cititorii români ar fi probabil cei mai în măsură să răspundă la această întrebare. Din cele peste patruzeci de lucrări pe care le-a semnat ca unic autor sau coautor, numai puţin de zece au fost traduse în limba română încă din anii â80. Cele două conferinţe corespund celor trei "obiecte istorice" care definesc un proiect istoriografic de anvergură, comparabil cu cel al magistrului său, Fernand Braudel: frica, sentimentul siguranţei şi paradisul. Tema fricii a fost abordată în două mari lucrări: "Frica în Occident" (1978, tradusă în româneşte în 1986), "Păcatul şi frica" (1983, tradusă în 1997-1998). Tema sentimentului de securitate a fost dezvoltată în: "Liniştiţi şi ocrotiţi" (1989, tradusă în 2004), "Mărturisirea şi iertarea" (1990, tradusă în 1998), iar tema paradisului şi-a găsit desfăşurarea în: "Grădina desfătărilor" (1992, tradusă în 1997), "O mie de ani de fericire" (1995) şi "Ce rămâne din paradis?" (2000). Aceste trei mari teme au fost investigate într-o perioadă cuprinsă între secolele XIV şi XVIII.

Ucenicul şi maestrul

Acest mare proiect istoriografic la care istoricul Jean Delumeau a lucrat aproape trei decenii reprezintă etapa matură a scrierilor sale, al căror profil i-au conferit un dublu statut: istoric al mentalităţilor creştine şi, totodată, istoric creştin al mentalităţilor. În ce priveşte prima calitate, toate scrierile sale manifestă o preocupare de a înţelege, aşa cum el însuşi a declarat în cuvântul de răspuns la Laudatio Domini, "felul în care religia a fost trăită în viaţa de zi cu zi, în diferitele straturi sociale şi comparaţia dintre învăţătura Bisericii şi aplicarea acesteia". Dacă aceasta este eticheta maturităţii intelectuale, trebuie precizat că Jean Delumeau nu a început ca istoric al mentalităţilor creştine. Ucenicia academică şi-a făcut-o într-un domeniu diferit dacă nu chiar opus: istoric al problemelor materiale. Teza de doctorat din 1948 care a constituit un deceniu mai târziu debutul editorial s-a axat pe "Viaţa economică şi socială în Roma secolului al XVI-lea". Pe de o parte, acest lucru este explicat de Delumeau datorită influenţei lui Fernand Braudel şi preocupărilor de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, trecerea de la un domeniu în care s-a deprins cu metoda cercetării ştiinţifice la un altul diferit în care s-a format ca cercetător nu s-ar fi putut explica în afara unor detalii biografice. Profesorii protestanţi avuţi în timpul şcolii de la Marsilia care i-au inspirat alegerea temei reformei luterane din secolul XVI şi prietenia strânsă cu un preot catolic din ordinul dominican i-au inspirat tema şi trăirea creştină. Dintre scrierile care au făcut trecerea de la domeniul economiei la cel al religiei creştine şi totodată au anunţat marele proiect istoriografic descris mai sus, amintim: "Naşterea şi consacrarea Reformei" (1965), "Civilizaţia renaşterii" (1967) şi "Catolicismul între Luther şi Voltaire" (1971). Ca urmare a lucrării "Va muri creştinismul?" (1977), Jean Delumeau a primit premiul anual al scriitorilor catolici de limbă franceză. În această lucrare, Delumeau recunoaşte influenţa profesorului său de istorie de la Marsilia, catolic practicant, care investiga fenomenul decreştinării din Franţa de după revoluţia din 1789. Răspunsul istoricului este acela că Evanghelia creştină încă nu a fost auzită de toţi, deci încreştinarea este un proces în continuă desfărşuare.

În ceea ce priveşte "Itinerariul unui istoric" (titlul prelegerii de răspuns la decernarea distincţiei academice), Delumeau mărturiseşte că "am admirat amploarea cercetării şi nenumăratelor lecturi (ale lui Fernand Braudel, n.a.). De la el am învăţat că înainte de a scrie cărţi de istorie, trebuie ca înainte să se citească foarte mult, iar subiectul investigat să fie situat într-un context amplu. ş...ţ Un istoric, după părerea mea, trebuie să se străduiască atât cât îi stă în putinţă să ajungă la un public instruit cât mai numeros". Nu e întâmplător, aşadar, că istoria mentalităţilor, inspirată de tradiţia istoriografică a Şcolii de la Annales, reţine în secolul XX în mod sigur două nume mari: Fernand Braudel (autor a două sinteze monumentale care au necesitat decenii de cercetare: "Mediterana şi lumea mediterană în epoca lui Filip al II-lea" şi "Gramatica civilizaţiilor") şi Jean Delumeau (autorul unui proiect istoriografic desfăşurat pe treizeci de ani). Aceste nume însă nu sunt întâmplătoare. Între ele există o legătură strânsă care arată, în cea mai genuină tradiţie filocalică, că un bun ucenic nu se formează decât pe lângă un mare magistru.