Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Mărturii literare pentru o viziune autentică despre viaţa în familie

Mărturii literare pentru o viziune autentică despre viaţa în familie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Cultură
Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 17 Sep, 2020

Trăind personal su­fe­rin­ța, sau aflând despre ea din viața celor­­lalți semeni, înțelegem cât de potrivită este exersarea iubirii adevărate, tocmai într-o lume ca aceasta în care trăim, cu crize sanitar-sociale și boli incurabile, cu trădări și neadevăruri și cu tot felul de ne­putințe umane, care ne invită con­tinuu la înțelegere, răbdare, cre­­­dință, iertare din inimă și pocăință, ca o încreștinare perma­nentă.

Astfel pusă problema, ia ființă întrebarea: oare cum ne-am putea manifesta dragostea, în lipsa tuturor acestor „văi ale deznădejdii și dealuri ale asupririi” din lume? Cu siguranță n-am putea ajunge la vreo desăvârșire anume, printr-o iubire mutuală a semenului, fără să tindem spre iubirea de vrăjmași, sau să nu acceptăm boala și în cele din urmă moartea.

Doamna Luminița-Nina Gherman Bălălău, profesor temerar, cu roade de excepție la unele dintre cele mai bune licee bucu­reș­tene, în cărți ale domniei sale, pre­cum „Iubirea, prezent con­tinuu. Dragoste, credință și su­­fe­rință în doi” ori „Singuri nu suntem niciodată”, așterne înaintea noastră experiența de o viață, dobândită în cele mai intense momente alături de soț și copil, de-a lungul anilor de căsnicie. După cum se simte pe parcursul lecturii, acest lucru îl face cu multă pricepere literară și mai ales cu o transparență sufletească deose­bită, care te convinge să apreciezi mult cele așternute pe hârtie.

În sfârșit, după decenii de plăcută trudă cu copiii-elevi – astăzi vârfuri profesionale, chiar preoți și monahi –, bucurându-se, firește, de vremea pensionării, scoate la lumină cu deplina putere a maturității reflecții cu o discretă fibră creștină, țesute cu talentul omului de litere care și-a dorit să scrie încă din tinerețe, însă al cărui scris Dumnezeu l-a conservat mai ales după o convertire temeinică sub veghea duhovnicului întâlnit providențial în zorii anilor ‘90.

În vremea din urmă, dintr-o necesitate terapeutică inspirată, de a scrie sute de pagini după trecerea soțului – profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” – la cele veșnice, au ieșit la lumină gânduri, reflecții, cugetări adânci care pot fi socotite un pansament pentru criza actuală a familiei, a lipsei de sens existențial și chiar pentru plaga sinuciderii. Dincolo de liniștea sufletească dobândită și manifestarea recunoș­tinței profunde față de perso­­nalitatea distinsului soț și tată, autoarea pune la dispoziția tuturor celor încercați pe calea vieții soluția personală prin care depășește criza și disperarea: „Iubirea, prezent continuu”, armă care străpunge și neutralizează nu numai suferința în toate formele ei, ci și moartea. Scrisul dumneaei, ca ofrandă de recunoștință anamnetică pentru memoria bărbatului-soț, și pentru ceea ce înseamnă căsătoria în esență, arată că iubirea autentică are valoare veșnică, așa cum foarte inspirat spune teologul şi filosoful francez Gabriel Marcel: „Dacă îţi spun că te iubesc, înseamnă că nu vei muri niciodată”.

Virtutea dragostei ce răzbate din paginile cărților semnate de autoare este una verificată, asumată real, pe fondul suferințelor crâncene provocate de boala cancerului, atât soțului suferind, cât și celor foarte apropiați din jur. Se înțelege limpede din cele descrise că puterea de a fi una în suferință cu soțul atât de drag a izvorât și dintr-o credință foarte puternică în Dumnezeu, precum și din atașamentul concret față de Biserică, unde aflăm că inclusiv soțul/soția este aproapele nostru, pentru care se cere jertfă! De asemenea, se mai întrevede și faptul că durerea, dragostea, atașa­mentul aparte al soției văduve sunt un răspuns la jumătatea de veac de căsnicie lângă un bărbat cu adevărat demn, stâlp al familiei, precum și un om cu discrete acte de generozitate în Biserică.

Atât din lucrările scrise, cât și din alte mărturisiri ale autoarei, am putut pricepe că a fost o mireasă a soțului ei, de la început până în ultima clipă, așa cum ar trebui să fie în toate familiile. În acest sens, pentru o mai bună lămurire a lucrurilor, ne slujește spre înțelegere chiar dezlegarea cuvântului românesc „nevastă”, ce se trage din rusescul „nivesta”, care înseamnă tocmai „mireasă”. Așadar, legătura ne apare ca fiind foarte strânsă, întrucât mireasa devine soţie sau nevastă (după cum o numim), iar soţia autentică obligatoriu a fost şi mireasă. Deci, în căsnicie ar fi ideal ca raportarea soţului la soţie sau nevastă să fie permanent ca la o nevastă-mireasă, adică plină de duioşie şi tandreţe, ca o permanentizare ­a zilei de nuntă din tinerețe. ­Tocmai astfel s-ar înţelege lucrurile în lumina acestei etimologii, care ne arată, de fapt, că nevasta este mireasă nu pentru o zi, ci pentru o viaţă.

Fără îndoială, domnul Dan Bălălău, plecat la ceruri, a trăit căsătoria în lumina cuvântului amintit, astfel încât soția are puterea să mărturisească în scris: „[…] am înviat din morți de când ești bolnav! Am alte aprecieri, măsurători, emoții, devotament. Sunt vie, pentru că iubirea mea e lucrătoare, nu declarativă, nu abso­lutistă, nu cu dus-întors; schimb priviri cu moartea și îi dau «interzis» […]. Nu mai dau doi bani pe jocurile intelectuale, în care mă tăvăleam euforic; și, mai ales, asist pe viu la modul uluitor de delicat al Divinității în a lucra cu oamenii”.

O așa „monografie de viață” putem spune că este un dar pentru toți cei care vin din urmă. Prinde bine oricui, însă este cu totul binevenită pe masa de lectură a familiilor tinere sau a celor aflați în pragul nun­ții, întrucât viața adevărată obligatoriu ne duce pe calea Crucii, singurul loc la adăpostul căruia se poate păstra lumina taborică.

Volumele Luminiței Bălălău pot fi asimilate celei mai actuale „bibliografii românești obligatorii” pentru întemeierea unei familii creștine statornice. Mo­ti­varea scrierii acestor cărți este dată de durerea și iubirea jertfelnică față de aproapele - soț/soție, copii/fiu și față de tot omul încercat. Însăși alcătuirea lor, rând cu rând, ­pa­gină cu pagină, a necesitat o stră­danie aparte, o luptă cu dez­­nă­­de­jdea și cu slăbiciunea fizică și psihică, de dragul celor plecați sau al celor care rămân în urmă. Având ca supra-autor comun martirajul provocat de cancer, pe parcursul lor, cele patru lucrări amintite se înfrățesc în mai multe locuri.

Trăirea și sinceritatea celor măr­turisite străbat aceste cărți - adevărate manuale de viață - pe alocuri presărate cu umor și ironie, pline de viu și de trăire inten­să din scoarță în scoarță, și având puterea de a aduce adierea unei revigorări sufletești, oricât de îndepărtați am fi de problema în cauză.

La părinții duhovnicești mai cu seamă, se întâlnesc sfaturi adânci, pe care lumea cu greu le primește. Pentru ei liniștea adevă­rată este cu mult mai valoroasă decât sănătatea! Astfel, faptul că soțul suferind pleacă la cele veșnice în pocăință - mărturisind cu o liniște deplin dobândită, după cea din urmă împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului, „Părinte, acum Îl simt pe Dumnezeu!” - se poate spune că este o minune cu mult mai mare decât o posibilă vindecare a bolii și, implicit, prelungirea vieții pământești.

Îi dorim autoarei, precum și tuturor celor cu dor de cei înveșniciți ca mai ales în clipele de rugăciune să simtă prezența înduhovnicită a lor, mai vie chiar decât atunci când se aflau în această viață. Ca o mare nădejde de întărire și cu ochii îndreptați spre sfinți, amintim aici și de Sfântul Cuvios Serafim de Sarov, care adresa tot timpul ­cuvintele „Hristos a înviat!” nu numai celor pe care îi întâlnea, ci și în cimitir celor adormiți, care din morminte îi răspundeau.

Sfântul Ioan Gură de Aur, mare ierarh și filantrop al Bisericii, îndeamnă cu multă fermitate la nădejde, spunând că, dacă ți-a dat Hristos Învierea cea mare, realizată în El, cu siguranță ți-o va da-o și pe cea mică în ziua aceea.