Metabolismul artei

Cornel Porumboiu este unul din regizorii cei mai puternici ai ultimului val din cinematografia românească. Fiu al unui celebru finanţator de fotbal, el, se poate spune, şi-a întrecut tatăl prin celebritatea dobândită într-un domeniu atât de alunecos cum este realizarea de filme artistice. Născut în 1975, are toată viaţa înainte.

 

Tânărul regizor s-a remarcat în urmă cu vreo zece ani prin acel „A fost sau nu a fost?”, o punere inteligentă în scenă despre toate dramele României post '89. Era aceea o sinteză subtilă, ironică, dar şi tăioasă asupra veşnicei noastre dileme, aceea dacă în decembrie 1989 am avut sau nu revoluţie. Într-un orăşel de provincie, în care recunoaştem Vasluiul natal, un post mic privat de televiziune organizează o dezbatere plecând de la acest subiect. Prin geniul său, regizorul transferă interesul local într-unul naţional şi chiar universal, în sensul în care farsa, cacealmaua, dar şi suferinţa netrucată formează un aliaj indiscernabil, pecete a autenticii ambiguităţi artistice. 

 

A urmat „Poliţist adjectiv” cu Dragoş Bucur, un film ceva mai criptic, în care identitatea personajului principal este văzută din mai multe unghiuri. De atunci ne-am dat seama că regizorul alunecă spre un metalimbaj, aşadar spre acea formă de creaţie în care creatorul se apleacă asupra propriilor mijloace de expresie. Ne aducem aminte bunăoară de un film vechi al lui Truffaut, „Noapte americană”, în care francezul încerca ceva asemănător. Când l-am văzut în adolescenţă nu am înţeles mare lucru. 

 

După atâta vreme descopăr aceleaşi procedee în ultimul film al lui Cornel Porumboiu, „Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism”. În rolul principal apare un actor de mare succes al ultimilor ani, este vorba de Bogdan Dumitrache, care a jucat şi în „Poziţia copilului” al lui Călin Netzer. Îl secondează inspirat şi fără nici o ezitare Diana Avrămuţ. În film actorul interpretează partitura unui regizor, care pare permanent sfâşiat între ficţiune şi realitate. Se îndrăgosteşte şi nu ştie ce să facă. Renunţă la munca sa sau încorporează iubita într-o secvenţă special aleasă? În felul acesta Cornel Porumboiu face trecerea subtilă spre un anume tip de reflexivitate. Ce este filmul? Care este relaţia dintre viaţă şi artă? Dacă facem filme avem o calitate în plus faţă de semenii noştri? Sunt chestiuni pe care de la sine spectatorul ajunge să şi le pună. Întrebat într-un interviu dacă publicul român este pregătit pentru asemenea filme, regizorul a răspuns afirmativ. Avem şi noi acea părere. Publicul nostru de cinematograf din ultima vreme este acum mult mai educat decât odinioară. Dacă în urmă cu decenii aplaudam „Dacii” şi „Mihai Viteazul”, făcând apoi trecerea spre ceea ce realizau la începuturile lor Mirea Daneliuc şi Dan Piţa,  - am în primul rând în vedere „Proba de microfon” -, acum iată că a venit rândul unor tineri care merg şi mai departe. Din punctul de vedere al inteligenţei analitice şi al rafinamentului deconstructiv, Cornel Porumboiu se dovedeşte a fi cel mai avansat regizor român pe drumul a ceea ce am putea numi „filmul despre film”. Şi Nae Caranfil a avut tentative similare, mai ales în „Restul e tăcere”.  Problema care se pune e următoarea: ce-ţi mai rămâne de făcut după ce te-ai încumetat să priveşti cu atâta luciditate în măruntaiele creaţiei? Oare nu ajungi sclavul propriei reflexivităţi în dauna vieţii adevărate pe care filmul are totuşi datoria s-o slujească? În acest film metafora înserării ca zonă a nuanţei şi a metabolismului ca mijloc de prelucrare şi transformare  este evidentă. Felii din realitatea nemediată apar şi aici, dovadă că regizorul nu uită de unde a plecat. Dar filtrul prin care le trece este magistral. Artistul îl bate pe om. Omul s-a „metabolizat” devenind iscusitul artizan pentru care fiecare secvenţă este un pretext de artisticizare. Cornel Porumboiu în acest fel face dovada deplină a măiestriei sale. (Dan Stanca)