Pe urmele fraţilor Acterian

Am dat câteva romane la o parte ca să pot citi pe îndelete Jurnalul scris de Jeni Acterian, apărut la Editura Humanitas, cu o prefaţă de Doina Uricariu. Cine a fost această "fată greu de mulţumit"?

Născută în 1916, Jeni traversează perioada interbelică ce ni i-a adus pe Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Nae Ionescu, Constantin Noica, P.P. Negulescu şi alţii care i-au fost prieteni sau profesori. O fată lucidă, cum îi plăcea să se caracterizeze, sora lui Arşavir Acterian şi a lui Haig Acterian. Face Liceul "Notre-Dame de Sion" din Bucureşti, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie, îşi dă licenţa pe o temă de logică matematică şi lucrează pentru o vreme la Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare (CAFA). În 1947 face a doua facultate, Secţia regie-teatru, fapt care îi permite să părăsească CAFA şi să se angajeze ca regizor în teatre din capitală şi provincie.

Anii studenţiei

Sunt tulburătoare paginile în care Jeni Acterian vorbeşte despre anii studenţiei ei, ani în care învaţă pe apucate (sau ca o apucată) în sesiune, având totuşi exigenţa să ia examenele cu brio. Pasiunea pentru cinematograf vine încă din şcoală: "Am văzut două filme. Asta e singura mea satisfacţie. Cinematograful!" Devorează romane şi plănuieşte chiar să scrie unul. Nu-l va scrie, însă îşi va scrie propria poveste, dând dovadă de un remarcabil talent scriitoricesc.

Pentru studenta acidă de la filosofie, P.P. Negulescu are întotdeauna dreptate şi e obiectiv, dar nu vine niciodată cu o idee nouă, nu are "tresărirea aceea pe care o ai neîncetat în faţa unui Nae Ionescu sau Emil Cioran". Eugen Ionescu e simpatic şi inteligent, Tudor Vianu e plictisitor, Mircea Eliade îi dă carţi cu dedicaţie etc.

Mai târziu, în lipsă de bani, Jeni trebuie să-şi continue serviciul la CAFA şi, în paralel, îşi urmează un vis, acela de a face regie de teatru, şi începe ca asistentă de regie lângă Marieta Sadova, soţia lui Haig Acterian. Jeni luptă cu depresiile, cu neîmplinirile sentimentale, care îi transformă luciditatea într-o simplă amintire, luptă cu convenţiile, un singur lucru rămâne neschimbat - la 22 august 1947 (ultima pagină din manuscrisul publicat), Jeni scrie: "Îmi dau seama limpede că rămân pe paie şi-mi va fi extrem de greu. Rog totuşi viaţa din tot sufletul să se aranjeze în aşa fel încât să scap de CAFA. Voi răsufla. Indiferent dacă asta înseamnă categorică mizerie. Trebuie să fac teatru, chiar dacă se întoarce lumea pe dos".

Copilăria

Întâmplarea a făcut să-mi cadă în mână cartea lui Arşavir Acterian "Privilegiaţi şi năpăstuiţi" (Institutul European, 1992) cam în acelaşi timp cu "Jurnalul unei fete greu de mulţumit 1932-1947" şi să citesc cu tristeţe "Recviem pentru Jeni". Ce m-a uimit însă a fost copilăria lor, pe care Arşavir o evocă în deschiderea cărţii. Jeni scria în jurnal la 22 august 1933: "Vreau să-mi fac câteva rochii noi, cu condiţia ca tata să nu înceteze de a câştiga". La ce se referea oare, la afacerile tatălui sau la jocurile de noroc care bântuiau figura paternă? Arşavir expune pe scurt situaţia: "Înainte de a cunoaşte viaţa lui Dostoievski, de a frunzări scrisorile lui patetice adresate soţiei, supusă la grele încercări de viciul soţului şi de a citi romanul său "Jucătorul", eu am realizat ce înseamnă patima pustiitoare a jocului de cărţi, asistând neputincios la dramele tatălui meu, care au fost şi dramele mamei mele şi dramele celorlalţi copii. Din această experienţă amară care ne-a supus la repetate şi grele încercări în diferite epoci de creştere şi formare a sensibilităţii noastre am ieşit tustrei copiii lecuiţi de orice joc de cărţi - sau alt joc - pe bani. Am căpătat o firească repulsie pentru asemenea jocuri. Şi dacă noi, băieţii, am fost prinşi exclusiv de cu totul alt fel de jocuri, sora mea Jeni - care, ca fată, semăna leit cu tatăl ei, confirmând unele aserţiuni freudiene - a avut o înclinaţie şi o dibăcie uluitoare pentru atari jocuri, pe care însă a refuzat întotdeauna să le joace pe bani - atunci când le-a jucat".

Mărturii despre renumitul Haig Acterian

Găsim aici şi o evocare a lui Haig Acterian, regizorul de talie europeană cu a cărui soţie, Marieta Sadova, îşi începe Jeni ucenicia regizorală: "Haig Acterian fu ales director al Teatrului Naţional cu dorinţa sa de totdeauna de a servi teatrul şi de a-şi realiza în sfârşit viziunea, care era şi viziunea lui Gordon Craig. (…)

Şi iată-l peste noapte, după patru luni de directorat şi din nerozia unor guvernanţi fără vocaţie care au călcat în străchini, pe directorul Teatrului Naţional arestat, judecat, condamnat, fără vreo vină serioasă, la 12 ani de închisoare şi expediat la închisoarea din Lugoj. După doi ani de puşcărie în care timp Haig Acterian a finisat o monografie despre Molière (pe vremea aceea condiţiile erau mai omenoase decât sub comunişti), a apărut o magnanimă. Deţinutul politic putea fi eliberat, cu condiţia să plece pe câmpul de onoare şi să se reabiliteze prin acte de bravură sau prin moarte. Erai trimis pe linia întâi, unde soarta ta era pecetluită. E ceea ce s-a întâmplat cu Haig Acterian, care la 8 august 1943, în Kuban, la câţiva kilometri est de Krimskaia, şi-a găsit moartea. Avea atunci 39 de ani".

"Sunt tulburătoare paginile în care Jeni Acterian vorbeşte despre anii studenţiei ei, ani în care învaţă pe apucate (sau ca o apucată) în sesiune, având totuşi exigenţa să ia examenele cu brio. Pasiunea pentru cinematograf vine încă din şcoală: "Am văzut două filme. Asta e singura mea satisfacţie. Cinematograful!" Devorează romane şi plănuieşte chiar să scrie unul. Nu-l va scrie, însă îşi va scrie propria poveste, dând dovadă de un remarcabil talent scriitoricesc."