Se numea necredincios fiindcă trăia în maxime exigențe

Fire religioasă, Eminescu a respectat Biserica, a scris despre covârșitorul ei rol în formarea poporului român, a culturii și tuturor aspectelor vieții sale spirituale, în afirmarea statală și politică, cu toate că nu s-a considerat pe sine un om credincios. Pentru el, Biserica este mama poporului român, cea care l-a creat, l-a hrănit, l-a învățat, l-a crescut și i-a vegheat afirmarea în lume. Astăzi, se împlinesc 169 de ani de la nașterea marelui poet, iar la comemorarea sa putem spune că: Eminescu nu este nici cel mai mare prozator și dramaturg român, nici anticipator al lui Einstein, nici o enciclopedie, ci un om de o rară autenticitate. Să nu-i ratăm lecția umană și artistică, fie denigrându-l, fie supralicitând ce n-a fost!

În afara susținerii, cu obiectivitate intelectuală, a acestor adevăruri istorice, poetul era și sentimental aproape de viața cultică, amintindu-și cu nostalgie de frumusețea misterioasă a slujbelor la schit din copilărie, de adâncă impresie pe care i-a lăsat-o „Lumină lină” etc. Și, spre deosebire de unii poeți care au crezut că se mântuiesc prin creație culturală, el a avut modestia și smerenia ca, bolnav fiind la Mănăstirea Neam­țului, să se spovedească și împăr­tășeas­că, cu simplitatea reculeasă și supusă a țăranului român care recunoaște o ordine superioară a lumii și a vieții.
Dar toate acestea nu l-au făcut să se considere un credincios, dimpotrivă, așa cum reiese din unele poezii și din unele scrisori către Veronica. Iar faptul că anumiți entuziaști l-au propus spre canonizare l-ar fi umplut de uimire. L-ar fi umplut de uimire tocmai pentru că era o fire religioasă, adică avea un respect absolut față de adevăr, era de-o ireproșabilă cinste intelectuală și morală, era devotat și dedicat slujirii neamului său și frumuseții.

El, care căuta cu atâta osârdie „cuvântul ce exprimă adevărul”, care nu se mulțumea cu o primă inspirație, ci urmărea perfecțiu­nea prin proba de foc a auten­ticității, se numea pe sine necredincios tocmai fiindcă, așa cum îl știm și cum o dovedește creația lui, trăia într-un regim de maxime exigențe. El concepea credința în accepțiunea tare a termenului, aceea de a fi atins de aripa Duhului Sfânt, prin diligențele care se știu și care-i erau și lui, ca spirit superior ce era, cunoscute. Și se considera a nu fi la înălțimea unui autentic credincios, fiind și în aceasta cinstit cu sine însuși și respectuos față de adevărul Bisericii și de viețile sfinților care au ilustrat acest adevăr.

Și, desigur, în ce-l privește, „necredincios” însemna și nerisipirea unor îndoieli și necercetarea în adâncime a teologiei și neasumarea încă a transpunerii în trăire și experiere a Ortodoxiei, pe care o cunoștea și o admira, aducân­du-i, prin chiar recunoașterea smerită a sa ca necredincios, un demn și frumos omagiu. El, care a închinat o poezie atât de frumoasă Maicii Domnului, nu s-a iluzionat ca fiind credincios, cum alții mai târziu au adus-o ca argument pentru canonizarea sa. Fiindcă, în definirea firii sale religioase intra și luciditatea, ca respect al măsurii și proporției lucrurilor, ca privire clară și necruțătoare a adevărului drept în față. Și această luciditate i-a spus că, oricât de profundă era poezia sa și chiar dacă se putea considera genial, sfințenia și mântuirea sunt mult mai sus.

Și atunci, gestul său, atitudinea sa de nefrecvent al slujbelor, de a se spovedi și împărtăși ­înaintea morții posibile, arată nu numai modestia sa și smerenia - și nicicum resemnarea -, ci tocmai luciditatea cu care se privea, cu care respecta Biserica și se respecta.

Cel care în cultura noastră a rămas ca un model de neîntinare și de căutare a absolutului, a dobândit, tocmai prin asiduitatea urmăririi perfecțiunii, conștiința limitelor sale și mărturisirea adesea a unei smeriri puțin urmate de scriitorii de după el. Iar celor care, chiar în contemporaneitate, l-au denigrat, unii susținând chiar că a tras înapoi literatura română cu 200 de ani, și celor care l-au „propus” spre canonizare, le-a scăpat adevărul despre el, unora prin diminuare, celorlalți prin exagerare.

Eminescu nu este nici cel mai mare prozator și dramaturg român, nici anticipator al lui Einstein, nici o enciclopedie, ci un om de rară autenticitate, o mare și curată conștiință, un creator și înnoitor de limbă română și un căutător ca nimeni altul între scriitorii care i-au urmat de perfecțiune și absolut. Îi ratăm lecția umană și artistică, și denigrându-l, și supralicitând ce n-a fost. Și n-o putem primi, atât timp cât nu credem - copii ai timpului nostru nihilist și dezabuzat - în valorile în care el a crezut și pe care le-a urmat. Cât timp nu ducem mai departe crezul lui artistic și uman, cu fervoarea lui, da, într-adevăr religioasă, și cu luciditatea și curăția lui. (Nicolae Ionel)