Studiu despre imnografii fondatori ai artei Bisericii

Protopresbiterul Michel Quenot este bine cunoscut pentru abundenta sa producție de cărți legate de iconografia ortodoxă. Dar în această nouă carte, Art vocal sacré et théologie. Saints hymnographes et mélodes byzantins (Artă vocală sacră și teologie. Sfinți imnografi și melozi bizantini), apărută la Editura Orthdruk, Bialystok (Polonia), în 2017, el ne vorbește despre cântarea liturgică ortodoxă, însă obișnuita sa tematică nu este cu totul abandonată: el stabilește o paralelă strânsă între arta sacră a cântării și arta sacră a icoanei, arătând foarte bine analogiile, similitudinile și punctele de întâlnire dintre aceste două elemente constitutive și caracteristice prin forma lor specifică, văzute ca două slujiri liturgice în Biserica Ortodoxă.

Există foarte puține cărți în franceză despre cântarea liturgică, și cu atât mai puțin studii care fac legătura între cântare și iconografie. Iată de ce această carte ne reține cu atât mai mult atenția.

Nu vom găsi aici considerații tehnice – care de altfel, mai ales în ceea ce privește cântarea bizantină, de care se interesează în esență autorul, sunt destul de complexe –, ci o reflecție profundă asupra a ceea ce este și trebuie să fie cântarea pentru a răspunde scopurilor sale în cadrul liturgic (problema compa­tibilității mijloacelor cu scopul punându-se aici la fel de acut ca și în domeniul iconografiei). Chestiunea este de o deosebită importanță, căci autorul reamin­tește: „Ca și culorile, sunetele și cuvintele acționează asupra noastră. Muzica și cântarea ne informează, ne formează și ne transfigurează. Ele alină, înalță, înviorează, înnobilează, întăresc, dar pot și să distragă, să adoarmă, să perturbe și să pervertească. Asta spune destul despre importanța lor, atât în viața de zi cu zi, cât și în viața duhovnicească, așadar și în Biserică”. ­Însă, pe lângă aptitudinea sa de a produce în suflet efectele duhovnicești dorite, cântarea liturgică trebuie să împlinească așa cum se cuvine și rolul său de suport al rugăciunii, atât prin forma sa muzicală, cât și prin capacitatea de a purta într-un mod adecvat cuvintele de cerere sau de laudă.

Muzica liturgică se inspiră din ascetismul Bisericii

În primul capitol, intitulat „De la teologia în culoare la teologia în poezie și în muzică”, autorul stabilește o paralelă între cântarea liturgică și icoană. Iată ce scrie el: „Compozitorii de muzică sacră – muzică ce corespunde unor canoane aparte și nu trebuie confundată cu muzica religioasă – sunt supuși acelorași exigențe ca și iconografii. Lor le revine cu precădere să evite confuzia dintre psihic și spiritual, știind că ființa umană adoptă mai ușor o muzică legată de patimile sale. O muzică liturgică autentică se inspiră din ascetismul Bisericii, fără, însă, să se reducă la acesta. La fel cum iconograful, spre deosebire de artist, nu-și poate da frâu liber imaginației, ci se supune canoanelor Bisericii cristalizate de tradiție, tot așa imnograful și melodul evoluează într-un cadru precis, dictat de fidelitatea față de mesajul propovăduit. Această încadrare, departe de a pune frâu creativității, permite o mai bună dezvoltare a structurii și o mai bună varietate a ritmului. Cum să nu fii uimit de armonia dintre textul poetic și muzică, de corespondența ritmică și melodică din atmosfera sărbătorilor și a diferitelor slujbe, de suflul duhovnicesc omniprezent?”

Măiestria cântărețului nu este atât tehnică, cât harismatică

În al doilea capitol, înainte să analizeze evoluția cântării de-a lungul secolelor și să arate totodată continuitatea care o caracterizează, autorul evocă prezența ei încă din primele timpuri ale Bisericii. El amintește că Biserica a exclus dintotdeauna utilizarea instrumentelor pentru a înlocui sau a însoți cântarea. El dă ca prim argument legătura care exista în primele secole între muzica instrumentală și ceremoniile păgâne, însă acest argument nu ni se pare fundamental: și cântarea făcea desigur obiectul utilizării profane, iar Biserica putea să spiritualizeze muzica instrumentală tot așa cum a spiritualizat cântarea. Adevăratul motiv este că vocea umană este cel mai bun dintre instrumente, că ea este naturală și a fost creată de Dumnezeu, și că se cuvine să oferim lui Dumnezeu ceea ce este mai bun, dându-I înapoi în mod liturgic darurile pe care El ni le-a dat. Același motiv explică de altfel de ce în Bisericile Ortodoxe, și conform recomandărilor canonice ale sinoadelor (mai ales Sinodului Trulan), nu toți asigură cântarea, ci doar un număr restrâns de credincioși com­petenți, care sunt cei mai buni din comunitate în acest domeniu, ei reprezentând însă întreaga comunitate. Autorul nu se ferește de altfel să sublinieze acest lucru în continuare, adăugând faptul că măiestria cântărețului nu este atât tehnică, ci mai ales harismatică. Subliniind virtuțile cântării specific bizantine, autorul regretă derivele care, începând cu secolul al XVIII-lea, au tras cântarea liturgică din Rusia departe de formele canonice păstrate și în acest loc până la acea vreme: „Din păcate, Petru cel Mare provoacă o mare schimbare în Biserica Rusă, care bulversează totul. În frenezia sa de a moderniza Rusia printr-o occidentalizare extremă, el intervine excesiv în treburile Bisericii ale cărei tradiții le subminează. Introducerea de elemente eterogene conduce la o sărăcire a tradiției teologice, cu repercusiuni vizibile în iconografie și în muzica liturgică. Pictura Renașterii exercită o influență catastrofică ce conduce la o iconografie de stil italizant. Recursul la naturalism în icoană o reduce pe aceasta în mod progresiv la o pictură religioasă, ceea ce ea nu poate fi. Fără a intra aici în detalii, spunem că declinul început s-a repercutat până în zilele noastre, cu toate că acum asistăm la o reînnoire îmbucurătoare. La fel de dezastruoase sunt schimbările inițiate la nivelul muzicii liturgice. Despotul angajează muzicieni occidentali cărora le conferă posturi-cheie, având ca rezultat introducerea muzicii polifonice, astăzi bine înrădăcinată în Biserica Ortodoxă Rusă și în alte Biserici slave surori. Nu-i vorba că ar trebui să fie interzisă această muzică de o frumusețe de netăgăduit, ci că ar trebui să recunoaștem că lumea și-a făcut intrarea în Biserică prin intermediul unei muzici mult prea des compuse după reguli stranii și cu un puternic apel la emoții.” Ar trebui totuși să adăugăm că pe lângă polifonia complexă a autorilor profani, Biserica Rusă a conservat (și privilegiază în majoritatea parohiilor) polifonia cântării obikhod (uzuale), mai simplă și mai populară, și redescoperă de asemenea formele vechi ale cântării znamenny (psaltice), apropiată de cântarea bizantină.

Ce aduce în plus cântarea bizantină?

Capitolul al treilea prezintă într-un mod simplu natura muzicii bizantine, amintind momentele importante ale elaborării ei. Autorul remarcă: „Pentru a vorbi despre natura ei profundă – să nu uităm că sunetul este în parte legat de interioritate –, cântarea bizantină nu se bazează pe un sistem de note, cu atâtea sunete separate și programate, ci pe inflexiuni vocale asociate unui ritm dezvoltat cu ajutorul cuvintelor. Formulele sale permit asocieri cu ceea ce memoria reține în străfundul ființei. Cât privește ritmul, el corespunde celui propriu poeziei.”

Capitolul al patrulea aprofundează problema relației cântării și a muzicii cu viața duhovnicească, amintind că atât una, cât și cealaltă pot avea efecte negative sau pozitive asupra sufletului și că scopul cântării liturgice este să înalțe duhul către Dumnezeu, păzind înaintarea lui de orice risipire și de orice element pătimaș, și permițându-i astfel să-și exercite cât mai bine funcția sa contemplativă și unificatoare.

Capitolul al cincilea se interesează despre structura imnografiei de tradiție bizantină, înțeleasă în sens larg (cărți de cult, compunerea canoanelor, natura troparelor și a condacelor...), precum și despre evoluția notației.

Următoarele capitole, care ocupă aproape două treimi din volum, prezintă principalii melozi (autori de imnuri liturgice) și reprezentările lor iconografice. Dacă unii dintre ei sunt foarte cunoscuți, precum Efrem Sirul, Roman Melodul, Sofronie al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Cosma de Maiuma, Teodor Studitul, Iosif Imnograful și Teofan Mărturisitorul, Episcopul Niceei, alții sunt mai puțin cunoscuți, precum Anatolie, Patriarhul Constantinopolului, Ștefan Savaitul, Clement Imnograful, Andrei Piros cel Orb, Mitrofan de Smirna, Ioan Mavropous… Nu este cel mai mic merit al autorului faptul de a acorda locul cuvenit unui anumit număr de femei imnografe puțin (re)cunoscute, precum Cassiana, Teodosia Meloda și Tecla Meloda.

Ca în toate publicațiile precedente ale autorului, vom găsi și aici o iconografie abundentă și foarte bine aleasă.

Nu putem decât să recomandăm această carte, una dintre cele mai bune lucrări de vulgarizare dedicate cântării liturgice văzută în dimensiunea sa esen­țială: natura și funcția ei duhovnicească. (Autor: Jean-Claude Larchet; sursă: https://orthodoxie.com/recension-michel-quenot-art-vocal-sacre-theologie-saints-hymnographes-melodes-byzantins/; traducere din franceză de Ionuț-Aurelian Marinescu)