Vorbea filosofic despre credință și totuși atât de intim

Nae Ionescu a fost neîndoielnic vârful de lance al intelectualităţii noastre interbelice. Profesorul prin excelenţă, el este cel prin care se descoperă şi de la care pornesc nume mari ale culturii neamului românesc, precum: Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran. Dintre toţi, Mircea Vulcănescu este cel care ne-a zugrăvit şi ne-a lăsat moştenire poate cel mai frumos portret al maestrului.

Mircea Vulcănescu îl descoperă pe magistru în clasele terminale de liceu, anii 1920-1921. Obişnuia să vină la sediul Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti pentru a asculta periodic cursurile marelui profesor Vasile Pârvan. Într-o zi, în locul lui Pârvan, a apărut „un tânăr lung şi uscat”, care „a făcut o lecţie extrem de abstractă, dar în acelaşi timp extrem de clară, despre principiul uniformităţii în ştiinţele naturale”. Este momentul în care Mircea Vulcănescu, pe atunci tânăr căutător de modele, rămâne impresionat de „coerenţa gândirii” magistrului „şi mai ales de expresivitatea gestului cu mâna dreaptă”. În acelaşi jurnal pe care i-l dedică magistrului, „Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut”, Mircea Vulcănescu creionează filosofic imaginea surprinsă prin gaura cheii la ceas de seară, când Nae Ionescu preda cursul de filosofia religiei. 

CV de filosof

De la impactul primelor impresii din perioada de început a legăturii dintre cei doi, tânărul de atunci Mircea Vulcănescu se va preocupa în detaliu de CV-ul harismaticului profesor de filosofie. Descrierea generală pe care o redă în jurnalul său confirmă în parte biografia lui Nae Ionescu, punctând principalele repere ale ascendenţei sale profesionale, până la activitatea de la catedră. „M-am interesat de el pe la alţi prieteni mai mari care-i fuseseră colegi la facultate şi am aflat că-şi făcuse Filosofia înainte de război, în aceeaşi serie cu prinţul Carol, că se însurase, tânăr, cu o colegă de la germană, că plecase apoi în Germania, unde avusese doi copii, că în timpul războiului fusese prizonier în acelaşi lagăr cu Jaques Riviere (şi ne spunea el însuşi, mai târziu, că niciodată n-a citit atât ­cât a citit acolo!...). După război, fusese numit profesor de matematici şi filosofie la liceul de la Mănăstirea Dealului, de unde cunoştea pe o parte din băieţii care dăduseră examen cu el în sala a V-a. De la un fost coleg de al meu de la Liceul Lazăr (Iacobescu) am aflat că era om evlavios, care se ducea regulat la Biserica Albă şi îngenunchea la citirea Evangheliei şi la ieşirea cu Cinstitele Daruri. Era în 1921. De la alţii am aflat că era foarte deştept, că scrisese la Noua revistă română a lui Motru, care-l iubea mult, că scria sub pseudonim la Ideea europeană, că e foarte leneş, că nu vrea să scrie cărţi etc. ...”

După fiecare lecţie a profesorului, rămânea o întrebare deschisă

Dincolo de detaliile biografice, Mircea Vulcănescu a fost interesat în primul rând de valoarea omului care îi stătea înainte. În acest sens, Nae Ionescu ieşea din tiparele clasice de studiu ale contemporanilor săi (amintim aici în mod special pe Mircea Florian). Cursurile de logică, metafizică şi filosofia religiei se ridicau cu mult peste „ateismul şi materialismul” raţionalist, aferente metodelor de predare din vremea sa. „Mai erau interesante cursurile lui Nae Ionescu şi prin caracterul lor de prospeţime, de lucru făcut atunci. Nae Ionescu nu-şi pregătea cursurile de acasă. Nu le scria. Uneori venea cu o notiţă scrisă pe o carte de vizită, pe care o scotea din buzunar. Alteori venea, se aşeza pe scaun, tăcea câtăva vreme, căutând parcă să organizeze mintal ce va spune şi pe urmă începea. Gândirea lui se constituia atunci, vie, direct în faţa noastră. Vedeam omul care şi-a pus o problemă şi care se gândea la ea. Vorbea, adică, cu sine, în faţa noastră, despre cum ar putea-o rezolva. Totdeauna încerca mai multe drumuri. Când apuca într-o direcţie, nu ştia încă unde-l va duce. Când, luând-o într-o direcţie, o istovea, dar îi rămâneau îndoieli nedezlegate, încerca o nouă cale. După fiecare lecţie, rămânea o întrebare deschisă, uneori de la un curs la altul, şi chiar de la un an la altul”.

„Între Dumnezeu şi lumea întreagă...”

Serios întipărit într-o mulţime de amintiri şi întâmplări conjuncturale, cele mai multe în legătură cu activitatea de la catedră, Nae Ionescu devine remarcabil evidenţiat în contextul prestaţiei sale de la cursul de filosofia religiei. În acest punct, Mircea Vulcănescu descoperă autenticul creştin al metodei marelui său magistru. Momentul este de asemenea providenţial pentru ucenicul „proaspăt ieşit din ateismul crud”, promovat prin metodele filosofiei raţionaliste şi totodată bulversat de aşa-zisa evanghelizare socială a predicatorilor neoprotestanţi. „Iar concepţia noastră despre lume - spune Mircea Vulcănescu - era un fel de filosofie tragică a valorii, dincolo de care se desluşea - peste exaltările idealiste către care ne îmbiau conferinţele filosofice ale lui Alice Voinescu ori ale lui Mircea Djuvara - zâmbetul amar al lui Pârvan din lecţiile tipărite mai târziu în Drama antică şi în Memoriale. Redescoperisem astfel, cu Regnan, un Dumnezeu «categorie a idealului», care ne îngăduia să credem sau să ni se pară că credem, fără a ne contrazice. Lipsită de orizonturi mari şi de adâncuri metafizice, experienţa noastră religioasă se reducea la un efort laic de sinceritate, de reculegere şi de viaţă integrală, în care încercam - cu câte ocoluri şi alunecări! - să ne împlinim pe noi înşine mai mult decât să ne depăşim; dar sub adăpostul experienţei unei comunităţi prieteneşti mai adânci ca de obicei şi orientată spre o viaţă de camaraderie arzătoare şi aplecată spre lucruri înalte şi grele care ne cereau sacrificii”.

Era pentru prima oară când unul dintre profesorii de filosofie de la Universitate venea înaintea studenţilor pentru a vorbi direct despre dimensiunea metafizică a credinţei ortodoxe şi despre aplicabilitatea ei existenţială. Prin direcțiile deschise de maestru, ucenicul Mircea Vulcănescu se vede dintr-odată transpus într-o realitate comunitară, pătrunsă şi întărită de duhul Tradiţiei ortodoxe. Iată ce mărturiseşte în acest sens: „Ceea ce mă surprindea atunci în învăţământul naeionescian era faptul că, în viziunea lui fenomenologică, actul religios nu se ţesea în intimitatea singurătăţii mele, între Dumnezeu şi mine - cum mă în­văţasem a crede -, ci între Dumnezeu şi lumea întreagă, legată de mine prin acel sentiment de so­li­daritate intimă, în păcat şi-n suferinţă, care ne face să zicem, împreună: Noi. Descopeream aici, odată cu tâlcul vorbelor lui, un răsunet adânc şi uitat al unei religiozităţi intime, pierdute odată cu naivitatea, care izola ca o muzică din adânc, pătrunzând şi transformând experienţa mea lăuntrică, recentă, pe care-n loc s-o desfiinţeze, o reliefa, dându-i acel sentiment de tărie şi de durată, pe care n-o capeţi decât prin comunitatea Tradiţiei”. 

„Mâinile acestea m-au urmărit multă vreme” 

Pătruns de frumuseţea învăţăturilor duhovniceşti, explicitate ortodox şi totodată metafizic, Mircea Vulcănescu se hrănea cu fiecare gest al profesorului, asimilându-l aproape profetic. Pentru el, rămâne memorabilă imaginea mâinilor lui Nae Ionescu, surprinsă pe gaura cheii în lumina plăpândă a lămpii, într-o seară târzie, la cursul de filosofia religiei. „N-am să uit niciodată o seară de sâmbătă, în care, scăpat târziu de la cazarmă, am ajuns la cursul lui Nae de filosofie a religiei, din sala a XVIII-a, târziu, după intrarea profesorului, şi n-am îndrăznit să intru. Era seară şi, la lumina lămpii cu gaz, care dădea peisagiului aceeaşi culoare verzuie a Lecţiei de anatomie a lui Rembrandt, pe care o avusese şi primul examen al lui la care asistasem, am urmărit, prin gaura cheii, mâna lui Nae Ionescu luând cele mai variate expresiuni: aci pâlpâind ca o flacără arzătoare, aci devenind, dintr-odată, săgeată arătătoare, aci înflorind ca o floare învolburată, aci retezând avânturile, neted ca o piatră de hotar, în timp ce el lămurea studenţilor înţelesul «revelaţiei». Mâinile acestea m-au urmărit, apoi, multă vreme şi, ca să scap de obsesia lor, le-am dese­nat, la Paris, într-o zi din 1927, aşa cum le vedeam în gând, urât, desigur, pentru că niciodată n-am ştiut să desenez, dar pline de tâlcul lor dramatic, al gândului surprins la răspântie”.

Cu siguranţă, toate aceste experienţe pedagogice l-au ridicat şi întărit pe cel care va deveni mai târziu un martir al credinţei ortodoxe în temniţele comuniste. Din aceste convingeri şi învăţături articulate paterical de magistrul său, Nae Ionescu, „ucenicul” Mircea Vulcănescu s-a făcut dascăl al Bisericii Ortodoxe, aducând laolaltă exemplul mărturisitor şi îndemnul profetic: „Să nu ne răzbunaţi!”