„Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată...” (Ion Creangă). Multă vreme s-a scurs de la cuvintele blândului și hâtrului nostru moldovean și multe s-au schimbat în lume. Ne dorim și astăzi, ca și ieri, să credem că această minunată etapă a vieții a rămas aceeași vârstă a jocului, a frumuseții și a candorii, dar, din păcate, multe sunt durerile și lacrimile copilăriei copilului de astăzi. Iar pentru inimile micuților noștri, împovărate de tăceri și singurătăți, de tristeți și deznădejdi, de imagini și de cuvinte maculate, singurii responsabili suntem noi, părinții.
Ne-am risipit nepăsători în vâltoarea unui trai fără Dumnezeu, ridicând pe piedestalul vieții noastre, la rang de valoare, bunurile materiale și ne-am călcat în picioare adevăratele valori spirituale, pentru care înaintașii noștri au plătit cu viața. Și mai rău este că ne-am târât și copiii în această mocirlă, învățându-i să tragă la jug pentru frumusețea și bunăstarea străină, iar neamul să și-l denigreze. Am pus lacăt la ușa Simplității, a Bucuriei, a Smereniei, pentru ca puii noștri nici să nu guste din frumusețea și din dulceața lor și am azvârlit în apele uitării cheia șlefuită cu sudoarea muncii, cu sânge și cu lacrimi... Și ce am sădit în locul lor? Întunericul, dorul, lacrima...
Ca dascăl, de ani buni, mă confrunt cu marea suferință a puilor de om care cresc în familii destrămate sau risipite prin lume. În colete venite de departe, micuții primesc multe daruri materiale, dar, din păcate, nu pot primi dragostea și mângâierea părintească. Îmi amintesc cu durere de o poveste de viață care m-a tulburat în anii mei de debut profesional. Un pui de om, cu părinții plecați în străinătate, se lăuda cu darurile primite în coletul pe care mămica lui i-l trimisese de departe. Micuțul le-a spus prietenilor că, de ziua lui, își va putea îmbrățișa părinții. Copiii i-au amintit că mama nu-și respectase promisiunea nici cu un an în urmă. Încrezător în vorbele mamei și topit de dorul ei, puiul de om a bătut pariu că mama va ajunge. Aniversarea se apropia, iar copilul aștepta cu nerăbdare îmbrățișarea părinților. Un telefon în miez de noapte i-a smuls, însă, toată bucuria. Constrânși de probleme, părinții nu puteau ajunge nici de data aceasta. Cu ochii înecați în durere și cu visurile spulberate, copilul și-a acoperit fețișoara schimonosită de suferință. Se gândea că va pierde pariul. În dimineața următoare, bunica nu l-a mai găsit în culcușul său. Un bilețel mototolit, cu un scris aproape indescifrabil, cu cerneala înecată în lacrimi, zăcea aruncat pe perna mustind a suferință, a doruri neîmpărtășite și a gânduri întunecate. Bunica l-a luat cu grijă și a putut citi cu greu: „Am câștigat pariul! Mama va fi acasă de ziua mea!” Și a venit draga mămică, înveșmântată în întuneric, târând după ea un izvor de lacrimi, un munte de remușcări, o prăpastie de regrete. Și tăticul a venit, scăldându-și ochii și inima într-un ocean de durere. De ziua lui, toamna l-a prohodit cu lacrimi de frunze, iar Dumnezeu a poruncit cerului îmbrăcat în haine cenușii să trâmbițeze durerea tuturor fiilor așteptării și să cearnă puhoi de lacrimi peste dorul tuturor puilor de om cărora li se frâng inimile după maicile și tăicuții lor plecați departe.
O poveste tristă, dar adevărată... o poveste pe care o rememorez de fiecare dată când mă aflu în fața puilor de om despărțiți de părinții lor. Și nu e singura. Anul trecut, după bucuria absolvirii, am trăit durerea unui alt copil care își aștepta tatăl să vină de pe tărâmuri străine să-și îmbrățișeze și să-și felicite flăcăul licean. Dar tatăl nu l-a mai putut îmbrățișa, căci a muncit printre străini până la ultima suflare. Și poveștile cu finaluri nefericite pot continua...
Cu milă și cu dragoste maternă încerc să le mângâi singurătatea și neputințele acestor copii, dar simt atâta stângăcie. Mă rog Maicii Domnului să mă lumineze și când sunt în fața acestor copii, dar și când sufletul îmi este tulburat de alte dureri în fața cărora inima mea lăcrimează, iar cuvintele nu mai au puterea de a izvorî din mine.
În școli, pe stradă, pretutindeni, suntem din ce în ce mai surprinși de comportamentul agresiv, de limbajul trivial, de imoralitatea tinerilor și ne revoltăm când îi vedem astfel. Cine a ucis frumusețea copiilor noștri? Vina e a singurătății la care i-am condamnat noi, părinții. Ne-am ocupat timpul cu servicii peste servicii pentru a le oferi totul, și nu le-am dăruit nimic. I-am părăsit în fața ecranelor, care au devenit prelungirea mâinilor lor și care au avut grijă să le sădească în inimi groaza, deznădejdea, nonvaloarea, adicțiile, lenea, nepăsarea. Le-am promis că, dacă vor fi premianți, îi vom recompensa trimițându-i la concerte infernale, unde vor trăi experiențe unice și s-au întors, dragii de ei, drogați, întunecați, zbuciumați ori nu s-au mai întors deloc. I-am sfătuit că, mari și liberi fiind, pot alege, în locul Iubirii, patimile și desfrâul. Le-am spus că rodul dragostei, în faza lui inițială, nu e scânteie de viață, că pot renunța la el, fără mustrări de conștiință, și în loc să le vorbim despre Taină, am acceptat să le inoculăm în trupșoarele lor tinere și curate tot felul de seruri, îndemnându-i „să se iubească” fără oprire, că nu-i păcat... și am pervertit, astfel, Iubirea, Adevărul, Viața. I-am depărtat de Corabia lui Dumnezeu, în care pluteau în siguranță pe valurile vieții, acoperiți de har divin, le-am spus că religia este o poveste pentru oamenii simpli și am încercat să le-o smulgem din școală, ca nu cumva, vreodată, în drumul lor spre păcat, să se poticnească împovărându-și conștiința cu poruncile divine sădite în suflete de vreun salahor al minții. Ne-am transformat în arcuri și am făcut din puii noștri buni, deștepți și frumoși săgeți pe care le-am aruncat departe de noi, spre alte tărâmuri, spre alte credințe și năluciri, de unde, înrădăcinându-se, nu se vor mai întoarce, poate, niciodată...
După ani de zbor prin lume, se deschide câteodată ușa clasei și revin la cuiburile lor puii noștri mari. Ne amintim cu drag de ei. Nu-i obligă nimeni să vină. Îi împinge dorul după anii copilăriei, după locul în care au învățat. Poate vin chiar pentru noi, dascălii lor, să vadă câte flori albe de cireș ne-am mai prins în păr. Unii sunt minunați și îi simt că păstrează cu sfințenie în sufletele lor puritatea copilăriei și sfaturile primite cândva. Alții sunt răzvrătiți, rătăciți și nu-și cunosc încă drumul. Pe alții, cândva copii sensibili și curați, nu-i mai recunosc și mă întreb cu durere: Unde sunt valorile sufletești pe care le-am sădit în inimile lor? Cine îndrăznește să mutileze frumusețea și candoarea copiilor noștri?
Mă rog pentru fiecare pui de om care mi-a trecut pragul sufletului în cei aproape trei decenii de jertfă la amvonul catedrei, să-i învăluie Dumnezeu în grija Sa și să nu-i lase pradă durerilor și neputințelor acestei lumi pervertite de ură și cred, și sper din toată inima mea, în întoarcerea fiilor risipitori, în sămânța care încă mai cade în loc roditor, în Lumina care încă mai face minuni pe drumul Damascului...
Iubiți părinți, în primul rând de noi depind creșterea și formarea copiilor. Școala nu poate face nimic fără educația de acasă. Mica noastră treime - elev, părinte, profesor - trebuie să conlucreze după modelul Sfintei Treimi, slujind și răspândind în lume dragostea, credința și speranța.
Dragul nostru părinte Arsenie Boca ne îndemna: „Dacă nu le puteți vorbi copiilor voștri despre Dumnezeu, atunci vorbiți cu Dumnezeu despre copiii voștri”, iar Sfântul Porfirie Kavsokalivitul ne învăța: „Ori de câte ori spui Doamne, miluiește-l pe copilul meu!, Hristos îi trimite copilului tău gânduri bune. Cu cât te vei ruga mai mult, cu atât mai multe gânduri bune va primi copilul.” Pentru toate acestea, însă, noi, părinții, trebuie să fim exemple vii de credință lucrătoare, de dragoste, de înțelepciune. Iată ce sfat minunat ne dă Sfântul Paisie Aghioritul: „Fericiți sunt părinții care nu folosesc cuvântul nu pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viața lor sfântă, pe care copiii o imită și, bucuroși, urmează lui Hristos cu noblețe duhovnicească.”
Mă doare copilăria copiilor noștri. Ca dascăl, nu voi renunța niciodată să îi învălui în dragostea și în grija mea. Și întotdeauna, când simt că-mi slăbește curajul de a merge mai departe, găsesc putere și speranță în cuvintele-testament ale părintelui Serafim Rose: „Toată lumea îi judecă pe acești copii. Se feresc pe stradă de ei. Din cauza frizurilor ciudate, din cauza hainelor colorate și rupte, din cauza cerceilor, din cauza tatuajelor, le strigă că sunt sataniști și drogați! Este teribil ce se întâmplă cu acești copii... trăiesc în iad și nimeni nu le întinde o mână de ajutor. Eu atât vă spun vouă: din rândurile lor se vor ridica viitorii mucenici ai lui Hristos.”
