Despre vârstele educației la Sfântul Ioan Gură de Aur

Educația pe care o dau părinții copiilor în ziua de azi are la bază mai multe surse, pe de o parte tradiția în care ei înșiși au fost educați, accesul lor la lectură, iar pe de altă parte împărtășirea ideilor cu alți părinți cu experiență. Întrebarea se pune însă, unde își are izvorul toată literatura de specialitate de azi privind educația copiilor? Poate că nimeni nu mai are timp să se gândească la principiile educative care l-au preocupat și pe Sfântul Ioan Gură de Aur în secolul al IV-lea și care pot fi considerate baza educației moderne. De aceea, este binevenită o actualizare a principiilor sale și o trecere succintă în revistă a vârstelor potrivite educației sufletului și de aici a comportamentului uman în general.

La sfârşitul secolului al IV-lea, societatea antiohiană din perioada păstoririi Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur era impregnată de tradiţii păgâne, iar unii creștini nu reușeau să reziste în fața plăcerilor lumești ce le deformau gândirea și comportamentul. Această instabilitate a concetățenilor, deviația lor atitudinală, cât și superficialitatea în înțelegerea celor sfinte l-au motivat pe Sfântul Ioan Gură de Aur să reacţioneze cu mult curaj, ştiind că „pentru ochii lui de propovăduitor al dragostei şi al dreptăţii evanghelice societatea timpului său oferea laturi criticabile [...] şi cu toată indulgenţa sa pentru slăbiciunile omeneşti, se impune a fi sever cu păcatele pierzătoare de suflete şi aducătoare de suferinţe sociale” (Prof. dr. Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în Ortodoxia, IX, 1975, nr. 4, p. 546). El observase, ca om și ie­rarh reponsabil față de comunitatea pe care o păstorea, că prezenţa răului în societate era cauzată de lipsa de educaţie a oamenilor, în general, și lipsa de instruire a copiilor, în special. Tocmai de aceea pedagogia lui poate fi abordată prin înțelegerea moralei sociale a timpului său și a tendinței ființei umane de a avea slăbiciuni.

Educarea facultăților sufletești şi a trupului

Învățăturile Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur puneau accentul atât pe formarea sufletului, mai exact pe educarea facultăților sufletești, cât și pe a trupului, adică a acelei cetăți ce are nevoie de legi clare pentru a fi foarte bine guvernată. Tratatul lui dedicat creșterii copiilor, „Despre slava deșartă și cum se cuvine să-și educe părinții copiii”, s-a aplecat cu claritate asupra educării tuturor simțurilor exterioare (graiul, auzul, mirosul, văzul, pipăitul) la vârsta copilăriei, perioada cea mai potrivită pentru formarea unui caracter creștin. Obiectivele sale pastorale s-au centrat pe preocuparea de a determina părinții să devină conștienți de rolul lor în procesul timpuriu de formare spirituală și culturală a copiilor.

Pentru a-i convinge să nu amâne investirea în timpul acordat acestora, el folosea următorul exemplu: „Se spune că atunci când sunt pescuite, mărgăritarele sunt apă. Iar dacă pescarul e iscusit, punând pe mână picătura aceea şi rotind-o în palmă cu mâna cealaltă o face rotundă şi-i dă formă perfect sferică. Dar după ce i s-a întipărit forma, nu mai poate fi modificată. Fiindcă tot ce este fraged poate primi orice neavând încă forma lui proprie, fixă, drept care e tras uşor spre oricare formă, dar ceea ce este tare, dat fiind că a dobândit ca stare duritatea, nu iese uşor din ea, nici nu trece uşor în altă stare” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre cum se cade să-și crească părinții copiii, în Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 108).

Iubitor al învățăturilor Sfintei Scripturi, ierarhul a fost convins că ființa umană, insuflată de harul divin, poate exersa încă din copilărie virtuţile iertării, milosteniei, iubirii, bunătății și răbdării, având șansa de a se asemăna cu Dumnezeu. De asemenea, inspirat și de idealul atletului din vremea sa, a definit prin analogie un ideal creștin ce a caracterizat pedagogia sa și pe care copilul avea șansa să-l atingă: „Crește un atlet pentru Hristos! Nu-ți spun întoarce-l de la căsătorie, trimite-l în pustie, pregătește-l să-și aleagă viața monahilor! Nu-ți spun aceasta. Desigur, vreau acest lucru și aș dori ca toți să-l îmbrățișeze, dar fiindcă el pare să fie o povară, nu vă silesc. Crește un atlet pentru Hristos și fiind în lume, învață-l evlavia din fragedă vârstă” (Ibidem, p. 107).

Întreaga viziune a teologului antiohian atrăgea atenția asupra păstrării sufletului curat și a neîntinării trupului, două condiții ce aminteau de destinația dublă a ființei umane, pe de o parte de înrudire a sufletului cu lumea veşnică, iar pe de altă parte a trupului cu lumea trecătoare, accesibilă simţurilor. Pornind de la această înțelegere a copilului ca o ființă cu nevoi complexe, recomanda părinților ca sufletul acestuia să nu fie scutit de hrana spirituală dată de cuvântul Sfintei Scripturi, tot așa cum corpul nu poate fi privat de cele necesare supraviețuirii, adică de haine, mâncare și igienă. Soldatul hristic mai avea nevoie de câteva „arme” potrivite pentru a sluji lui Dumnezeu și aproapelui său: pacea, bunătatea, blân­dețea, răbdarea, iubirea și iertarea. Îmbrăcarea sufletului în virtute și încercarea de a nu alimenta nașterea unor obiceiuri nefolositoare desăvârșirii erau scopurile de bază ale educației hrisostomice.

O altă etapă adusă în discuție de Sfântul Ioan Gură de Aur este cea care amintește de vârsta tinereții. Este perioada cea mai vulnerabilă asociată cu îndepărtarea de cele de folos sufletului și cu neascultarea de orice regulă sau sfat, cu setea nepotolită de satisfacere a tuturor poftelor și plăcerilor. Asemănată cu o mare ale cărei vânturi sunt foarte puternice, această perioadă provoacă, în accepțiunea sa, iscusința adulților de a nu răspunde la provocări. Tânărul, perceput ca un centaur, încăpățânat și puternic, dornic de experiențe ce depășesc capacitatea lui de rațio­nalizare, are nevoie de un îndreptar, de un pedagog care să-i cultive cu blândețe toate aptitudinile și atitudinile. Educația în acest stadiu se poate face ușor dacă raportul dintre penitență și responsabilitate este în echilibru și dacă părintele sau dascălul veghează permanent asupra minții și sufletului tânărului prin felul în care comunică și se poartă față de el. „Părintele copiilor” recomanda ca pedagogii, oricare ar fi ei, să îi învețe pe tineri decența în îmbrăcăminte, petrecerea timpului în natură, ca modalitate de a dezvolta simțul estetic, deprinderea toleranței față de nedreptățile venite din partea altora, lecturarea pasajelor biblice care aveau rolul de a le înmuia irascibilitatea. El spunea mereu: „Gândeşte-te cât de mare e furtuna când vânturile suflă mai cu putere, când cârmaciul este slab şi nu-i nimeni care să-i vină în ajutor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXXI,V, Editura IBMBOR, București, 1994).

Parcurgerea celor două etape, a copilăriei și a tinereții, cu răbdare și înțelepciune, face mai ușoară trecerea la cea de-a treia etapă, și anume vârsta bărbăției, perioadă a așezării, stabilității, a căsătoriei. Dacă fundamentul a fost bine pus, adică dacă tânărul a fost chibzuit față de ademenirile pătimașe ale trupului și înțelept, dând prioritate mai mult stării sufletești, atunci va ieși în evidență un caracter frumos cu o personalitate echilibrată. Putem vorbi în acest caz de un alt ideal hrisostomic împlinit sau atins, puer-senex, descris prin capacitatea omului virtuos de a transcende vârsta (Ch. Gnilka, Aetas spiritualis. Die Űberwindung der natürlichen Altersstufen als Ideal frühchristlichen Lebens, Theophaneia, 24, Bonn, 1972, p. 26, pp. 115-147). Numai un tânăr care abordează toate provocările vieții cu înțe­lepciune și prin practicarea virtuților creștine poate culege laurii unui asemenea parcurs, pentru că lupta cu tentațiile la această vârstă este mult mai aprigă.

Copilul sau „tânărul bătrân” poate fi purtătorul deplin al virtuții, smerit, lipsit de invidie, de răutate și de slava deșartă, iar cumințenia minții și a trupului lui poate străluci în fața tuturor, așa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Un tânăr de a cărui educație nu te ocupi este ca un pământ înțelenit pe care cresc mulți spini. Să aruncăm dar asupra tinerilor focul Duhului Sfânt, să ardem dorințele lor cele rele, să întoarcem brazdele ogorului sufletului lor și să-i facem gata de a primi sămânța. Atunci este lucru de mirare, când cumințenia strălucește în viața tânărului! Dacă ești cuminte la bătrânețe, n-ai merit; vârsta te ajută să fii cuminte! Minunat lucru este să fii liniștit în mijlocul valurilor, să nu te arzi când ești în cuptor, să nu fii desfrânat când ești tânăr” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei). Cu alte cuvinte, omul, coroana desăvârșită a creației, poate culege roade la bătrânețe doar dacă a știut să se pregătească la tinerețe pentru ele, dacă edu­cația din copilărie a fost una centrată pe creșterea în armonie a sufletului cu trupul. Formarea moral-religioasă face posibil ca, spre finalul vieții, să nu se simtă „ca într-o apă stătută și clocită, pentru că toate rănile acestea au slăbănogit corabia sufletului nostru și i-au desfăcut scândurile”.

Preocupările clare pentru morala vârstei copilăriei, a tinereții, a maturității și a bătrâneții îl fac pe teologul și sfântul antiohian să se numere printre marii pedagogi ai primelor veacuri creștine. Să nu uităm că nimic nu valora mai mult pentru el decât curăţarea sufletului de păcate şi pregătirea viitorilor tineri pentru lupta duhovnicească în armata lui Hristos. Idealul său a fost formarea unui om moral, capabil de cele mai înălţătoare virtuţi. 

Prof. dr. Cristina Benga este cercetător științific la catedra de Teologie practică a Facultății de Teologie Evanghelică din cadrul Universității Ludwig-Maximilian din München, Germania.