Opinii: De ce studiem literatura în școală?

Ca profesor, dai răspunsuri la întrebările elevilor. Sau, și mai bine, îi ajuți să le găsească ei înșiși. Dar trebuie să răspunzi și la propriile tale întrebări. Cum ar fi: mai este necesar să predai literatură azi, într‑o cultură a imaginilor și a mesajelor prescurtate? la ce servește și cum să‑i faci pe elevi să înțeleagă necesitatea acestui studiu?

Te bucură când o absolventă de liceu îți spune: „Ne‑ați învățat că literatura este viața”. Și atunci ești mulțumit că ai reușit să transmiți ceva important. Dar întrebările revin: oare toți elevii au înțeles aceasta, iar dacă au înțeles, în ce măsură îi va ajuta în existență?

Un profesor de limba și literatura română nu‑și poate exercita cu adevărat profesia fără să‑și pună asemenea întrebări vizând obiectivele disciplinei sale, mai precis fără să transpună în idei trăite formulările - prin forța lucrurilor abstracte - ale programei școlare. În plus, cum aceste întrebări provin de multe ori chiar de la elevi, este esențial ca profesorul să le împărtășească răspunsurile, pe care mai întâi și le‑a dat lui însuși. Pentru ca ei să perceapă studiul literaturii nu pur și simplu ca pe o obligație, exterioară propriilor necesități, ci ca pe o investigație pasionantă, care îi clădește spiritual și care îi pregătește pentru viață. Ei vor putea astfel să conștientizeze valorile pe care le vehiculează literatura, problema valorilor în școală fiind, pe bună dreptate, una dintre preocupările constante ale colaboratorilor suplimentului Lumina Educației.

Am fost întrebat recent de o elevă de ce este necesar să descifrăm, într‑un text poetic, „ce a vrut să spună autorul?” și, de fapt, de ce exprimă el o idee altfel decât într‑un mod direct, ușor înțeles de către toți. De ce trebuie să căutăm sensurile simbolului „lacrimei“ într‑o poezie de Lucian Blaga, când ea, eleva, care se pregătește pentru medicină, a învățat la biologie (precizează cu un zâmbet ușor, jumătate în glumă, jumătate serios) că lacrima este un lichid ce conține clorură de sodiu, ioni, lipide și enzime.

I‑am răspuns - nu fără grija că răspunsul meu s‑ar putea să nu acopere decât în prea mică măsură complexitatea problemei pe care o pun limbajul poetic, imaginea artistică, sensul figurat, metafora - că poetul transformă lucrurile concrete în simboluri ale unor realități sufletești pe care o exprimare prea directă le‑ar sărăci, că metafora face apel nu numai la înțelegerea noastră intelectuală, ci și la cea empatică, afectivă, în condițiile în care este probabil că am trăit și noi experiențe cât de cât asemănătoare și că putem înțelege și „cu inima” (vorba Vulpii din Micul prinț), nu numai cu mintea. Astfel, de exemplu, atmosfera apăsătoare, deprimantă din poeziile Duhovnicească, de Arghezi, sau Paradis în destrămare, de Blaga, ne transmite sentimentul copleșitor de moarte sufletească, de lipsă totală de speranță dintr‑o lume desacralizată, dintr‑o lume care și‑a pierdut credința. Răspunsul meu a amintit și faptul că un comentariu de text ne învață să surprindem intenția de dincolo de cuvinte și pentru a nu ne lăsa cu ușurință manipulați de reclame, discursuri, articole, care încearcă să ne supună gândurile, mizând pe credulitatea noastră, pe faptul că vom citi sau vom asculta rămânând la suprafața textului, la sensul propriu al cuvintelor, fără a încerca să pătrundem mai profund în el.

Însă a reconstitui intenția autorului unui text literar este doar un prim pas - necesar, dar nu suficient - în aprofundarea acestuia, dat fiind că o operă de valoare depășește adesea această intenție, conținând sensuri la care poate că acesta nu s‑a gândit. Unul dintre exemplele în acest sens ar fi romanul psihologic al lui Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților, pe care Radu Dragnea, criticul de la revista Gândirea, îl vedea asemănător cu o hagiografie. Știm că personajul principal, Apostol Bologa, ce a votat la început condamnarea dezertorului Svoboda în numele loialității față de stat, moare la sfârșit pentru valori superioare, precum apartenența la o națiune și la umanitatea întreagă. Astfel, parcursul lui poate fi asemănat cu acela al unui persecutor al creștinilor, care - în urma unei revelații - se convertește la religia lor și este, în final, martirizat pentru ea.

Este important ca elevii să înțeleagă faptul că aparent puțin utila caracterizare de personaj  te învață să cunoști mai bine oamenii adevărați. Această activitate didactică dobândește, în ochii lor, mai multă importanță dacă își dau seama că a caracteriza un personaj este ca și cum ai vorbi cuiva despre o persoană pe care dorește să o cunoască și pe care ajungi s‑o cunoști și tu mai bine, punând în balanță informații diverse, atât direct (prin ceea ce spun alții despre ea și prin felul în care se caracterizează ea însăși), cât și indirect (cum o caracterizează relațiile cu alții, modul în care vorbește sau se îmbracă, atâtea alte indicii ce recompun o personalitate).

Esteticul, al cărui primat este afirmat de critica literară de la T. Maiorescu la E. Lovinescu sau G. Călinescu, reprezintă în școală un esențial vehicul al celorlalte categorii de valori pentru care urmărim să‑i educăm pe tineri prin studiul literaturii: morale, cetățenești, religioase.

Sunt doar câteva argumente prin care putem încerca să‑i convingem pe tineri că literatura nu este deloc inutilă, ci o extrem de folositoare pregătire pentru viață în lumina unor valori supreme: binele, frumosul și sacrul.

Gheorghe Lăzărescu este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Sfântul Sava“ din București.