Școala din satul bunicilor

Pentru mult timp, satul a fost cel care a alimentat cu viitoare personalități Biserica și Cultura română. Lucrul acesta s-a intensificat de îndată ce a fost încurajat și dezvoltat în chip instituțional învățământul. Personalitățile culturale care au venit de la sat au adus cu ele un parfum anume, inconfundabil, de o binefăcătoare prospețime. Pentru toate acestea și pentru multe altele se cuvine prețuire și recunoștință școlilor din vechile sate românești, cu învățătorii lor jertfelnici, adevărați ctitori de spirite.

Primul lucru concret care-mi vine în minte referitor la instituţia de învăţământ din satul de altădată este o școală din Poiana Sibiului, satul bunicilor mei din Mărginimea Sibiului, aflată poartă în poartă cu casa noastră bătrânească (pe o grindă a ei era înscris anul ridicării: 1859). Clădirea era o cons­trucție solidă, aproape cubică, cu două sau trei săli, cu plafon înalt. Se afla plasată într-una din laturile unei vaste piețe centrale, numită a Vadului, în care aveau loc fascinante târguri duminicale, cu tot felul de mărfuri, de la cele alimentare venite de la câmpie la cele manufacturate de diferiți meșteri țărani. Pe lângă școală, piața mai avea, pe laturile poli­gonului complicat care era, bise­rica, primăria, miliția, poșta, o cârciumă, câteva case mai făloase, probabil ale primilor oieri întemeietori ai așezării.

De o rară simplitate

Fiind pe o coastă, școala era ridicată pe un fel de meterez din pietre de râu, la vreo 5 metri mai sus decât piața; sub ea se afla un părculeț, de vreo 500 mp, cu câteva bănci pentru stat la taclale, iar în centru, Monumentul eroilor satului din Primul Război Mondial. Școala funcționa numai pentru primele două clase primare. Pentru restul claselor, mai era o școală, cea „din deal”, mult mai mare, care adăpostea și un mic muzeu de istorie și etnografic al satului. Când ajungeam în sat era vacanță, iar școala era închisă. Dar, din când în când, pentru o nevoie sau alta, dar mai ales pentru aerisire și primenire, cineva o deschidea.

În câteva rânduri am intrat în acea școală cu sfială, curiozitate și o anumită înfiorare. Nu știu de ce, îmi dădea un sentiment de taină și de sacralitate profană (dacă mi-e permisă exprimarea), adică a unui spațiu locuit de multă vreme de duhuri bune ale învățăturii, necunoscute mie. Bineînțeles, era dotată cu băncuțe din acelea vechi din lemn, pe care generația mea le-a prins încă și în școlile din București. Numai că acelea păreau dintr-o gene­rație încă mai veche, de o rară simplitate.

Crucea de pe coama școlii

Cea care locuia în casa noastră bătrânească, singură, era o mătușă, sora geamănă a bunicii. De la ea am auzit în mai multe rânduri o poveste, care mă impresiona, deși la vremea respectivă nu aveam vreo legătură cu Biserica. Anume, pe coama școlii era de la începuturi o cruce de tablă (cum aveau cele mai multe din casele din Ardeal). La venirea comunismului s-a cerut de către autorități ca această cruce să fie dată jos. Or, nimeni nu voia să se suie și să facă acest lucru. Acoperișul era înalt și abrupt, încât lucrul acesta nu era ușor. Dificultatea devenea un bun pretext de refuz. Până la urmă s-a găsit un țigan necăjit care s-o facă pentru o sumă derizorie (de genul celor 30 de arginți). Nu după mult timp, aceluia i s-a întâmplat o mare nenorocire... Stăruia pe coama acoperișului soclul crucii, care era cumva în așa fel întocmit, încât te făcea să vizualizezi și fosta cruce...

Biserica

Când am ajuns prima dată la Mănăstirea Râmeț, în anul 1975, funcționa acolo o mică școală, pentru copiii din cătunele apropiate, cărora le-ar fi fost foarte greu să suie muntele abrupt, până la școala principală din centrul comunei. Cum copiii erau puțini, toate cele patru clase învățau deodată, cu același învăță­tor, în aceeași sală și în același timp. Învățătorul, fratele a două maici surori, era un om simplu, luminos, bun la toate în mănăstire. El îi învăța pe elevi toate ale scrisului, cititului și socotitului, transmițân­du-le totodată, în chipul cel mai firesc, și pe cele ale credinței, preluate din duhul Bisericii, lângă care se afla școala.

„Școala satului”

La Muzeul Țăranului Român a apărut destul de curând, la inițiativa Irinei Nicolau, o mică sală, intitulată „Școala satului”, realizată cu o recuzită minimă, provenită din dotarea școlilor de odinioară. Atracția principală era reprezentată de băncile deja de mult dispărute din școlile de la orașe. Ulterior s-au adus bănci încă și mai vechi. Vechimea totdeauna emoționează! Mai erau acolo o catedră (mai nouă, banală), planșe și obiecte didactice etc. Între ele, ca o smerită vedetă, și o tăbliță de ardezie, având legat de ea, cu o sforicică, condeiul. Ea constituise pentru mult timp caietul foarte ecologic al copiilor de la țară de odinioară. În acea sală, stând în acele bănci, se țineau tot felul de mici întâlniri, inclusiv „lecții” cu grupuri de copii care vizitau muzeul. Oameni în vârstă și copii se așezau în acele bănci cu o simplă și spontană bucurie. Copilăria din fiecare se insinua irezistibilă și își cerea locul...

Extrem de impresionante la „Școala satului” erau și cele câteva fotografii cu imagini din viața școlii de altădată. Îmi aduc aminte de una care arăta, la început sau la sfârșit de școală, un grup numeros de șco­lari, împreună cu dascălii lor. Apăreau și ți se impuneau din fotografie chipuri de o simplă și tulburătoare frumusețe, una austeră, demnă, tainică...

Dascălii – cei întocmai cu Apostolii

Avem de reflectat la felul cum poetic le spunem noi dascăli învăță­torilor, dar nu numai lor, ci tuturor celor care transmit didactic învăță­tură. La început ei erau chiar dascăli, uneori și preoți. Veneau de la strana bisericilor, cu toată încărcătura liturgică pe care o presupune acest lucru. Aveau ceva școală. Probabil pe cea de cântăreți bisericești. Știau să citească atât literele, cât și notele cântărilor psaltice, ceea ce era mai complicat. Ca atare, și prima carte de citire folosită a fost, cel mai adesea, Ceaslovul („din bățul în care era așezată fila cu cruce-ajută și buchile scrise de bă̆dița Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ş’apoi, dă, Doamne, bine!” - Amintiri din copilărie, Ion Creangă). În prelungire, este de remarcat faptul că învățătorii satelor de odinioară erau văzuți ca apostoli, cu misiune de apostoli, cu alte cuvinte, semănători ai veștii celei bune în ogorul etnic sănătos, în vederea unei bune rodiri la scară națională. Și, cu adevărat, într-un fel, ei pot fi considerați întocmai cu Apostolii, iar jertfa apostolatului lor, una întemeietoare de neam și de țară.

Învățătorul – reper pentru viață

Mult mai mult decât pentru alte trepte didactice, pentru un învățător vocația este foarte importantă. El nu-l învață pe școlar numai scrisul și cititul, socotitul, ci îi poate pune, cu delicatețe și măiestrie, bazele întregii structuri sufletești. Învăță­torul s-ar cuveni să fie pentru copil o primă călăuză pe drumul deloc ușor dintre familie (cu cei șapte ani de-acasă) și el însuși. Să-l ajute să-și descopere personalitatea, cu darurile ei absolut personale, și să înceapă să și-o cultive firesc, aproape pe neobservate. Învățătorul beneficiază de anotimpul vieții cel mai favorabil însămânțării. Altele vor fi cele ale rodirii...

Învățătorii au constituit primul val de intelectuali ai satelor, unul încă smerit, dar foarte fertil, alăturându-se preoților. Rolul lor era important, chiar dacă rangul social printre notabilitățile satului era modest, conform veniturilor pe care le aveau. Au participat decisiv, în primă instanță, la generarea a ceea ce constituie cultura noastră clasică. Literatura noastră interbelică a produs câteva personaje remarcabile: Domnul Trandafir, Domnul Vucea, Zaharia Herdelea, învățătorul din Ion, Apostol din romanul cu același nume al lui Cezar Petrescu ș.a. Sigur, cu toții avem în minte povestea pitorească din Amintiri din copilărie, cu școlirea lui Nică al lui Ștefan al Petrii, la Humulești. Dascălul Vasile, de acolo, este un personaj simpatic și oarecum misterios („un holteiu zdravăn, frumos și voinic”, „cuminte, harnic și rușinos ca o fată̆ mare”), având o viață cu deznodăminte nefericite.

Cred că în copilăria mea, în anii ’50, deosebirea dintre învățătorul de țară și cel de la oraș nu era încă una prea mare. Aveai de-a face în cazurile normale cu Învățătorul (cu majusculă). De cele mai multe ori, el îți rămânea un reper sigur și drag în parcursul unei vieți. Eu îi am la îndemână pentru amintire pe învățătorii mei. Doi, pentru că între clasa a II-a și a III-a ne-am mutat în alt cartier: domnul Dumitrescu și doamna Bârgăoanu. Cel dintâi, un domn de modă veche, totdeauna de o distincție realizată cu simplitate, sobru și cald, în același timp, cu bună metodă și foarte eficient. A doua, o femeie masivă, extrem de maternă, care ne aduna în jurul ei ca o cloșcă. Ne simțeam nu numai instruiți, dar și ocrotiți. Între multe altele, de la învățători ar trebui să înveți să fii sârguincios în cele bune, să ai delicatețe, bună-cuviință, bun-simț și să fii uman în toate ale tale. Numai pe o astfel de temelie solidă se poate construi o personalitate care să rodească cum se cuvine, conform datelor ei native, și să-și slujească cu onestitate și abnegație neamul și țara.

Natura și Scriptura

În istoria noastră, şcoala a devenit al doilea pilon al societății românești, alături de Biserică. Lucrul acesta se vădea și din faptul că, pe cât a fost posibil, şcoala era construită în centrul satului, adesea peste drum de biserică, împreună constituind, și spiritual, un centru. Sunt două surse de învățătură: Natura și Scriptura. Satul a avut-o dintotdeauna pe prima și s-a folosit de ea exemplar, în chip empiric. Pe a doua a găsit-o prin Biserică, mai întâi prin învățătura liturgică, apoi prin începuturile învățământului școlar. Ca să poți rezista istoric, trebuia să le ai pe amândouă, adică să produci cultură racordată atât la Dumnezeu (prin științele umaniste), cât și la creația Sa (prin științele exacte).

În Transilvania îndeosebi, școlile au fost factor de promovare de valori etnice și de afirmare a acestora. S-a purtat multă luptă pentru a se obţine desfășurarea învățământului în limba maternă, în sate, altfel, majoritar românești. Stăpânirea străină știa că știința de carte în limba neamului din care provii te face mai conștient de sine și competitiv la scară politică.

Pentru mult timp, satul a fost cel care a alimentat cu viitoare per­sonalități Biserica și cultura română. Lucrul acesta s-a intensificat de îndată ce a fost încurajat și dezvoltat în chip instituțional învăță­mântul. Personalitățile culturale care au venit de la sat au adus cu ele un parfum anume, inconfundabil, de o binefăcătoare prospețime.

Pentru toate acestea și pentru multe altele se cuvine prețuire și recunoștință școlilor din vechile sate românești, cu învățătorii lor jertfelnici, adevărați ctitori de spirite.