Ani de zile s-a vorbit în România despre necesitatea manualelor electronice. Acestea ar fi urmat să simplifice transportul de notițe și teme între sala de clasă și domiciliu și, mai ales, să ușureze ghiozdanele, care ajungeau și ajung până la 6 kg sau mai mult. Singurul rezultat al lungilor dezbateri a fost apariția unor manuale tot printate, dar având atașat un CD cu teoria și/sau exerciții. Deci un pic mai mult la greutatea ghiozdanului.
Ceea ce lipsea era interactivitatea: manualul electronic întreabă, elevul răspunde, iar manualul spune dacă e bine sau nu. Această absență e surprinzătoare în condițiile în care avem super-firme de soft, unele chiar specializate în e-learning.
Una peste alta, învățământul românesc a rămas la tablă și cretă, cu varianta (rară) de tablă inteligentă. După care a venit pandemia și educația s-a văzut silită, în unele perioade, să treacă online, implicit să se informatizeze. Nu puțini sunt cei care susțin că școala online nu e școală, că elevii dau drumul la laptop, tabletă sau telefon și pe urmă fac cu totul altceva. Probabil nu știu ce fac în timpul orelor în clasă...
Adevărul e simplu: școala online nu e o alegere, ci o soluție de avarie într-o situație de avarie. Ca efect secundar pozitiv, însă, a obligat elevii și profesorii să se adapteze la lumea electronică în care trăim din ce în ce mai mult.
