Simțurile profesorului și impactul asupra sufletelor elevilor

Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre educație se centrează pe copilul cu suflet curat, pe cel slab și puternic în același timp. Din punctul său de vedere, trupul copilului are o însemnătate ­deosebită și este asemănat cu o cetate care ar trebui permanent păzită.  Asediată oricând de ispite, ea necesită multă aten­ție și suficientă prudență din partea educatorilor. Permanenta grijă este motivată de cuvintele Mântuitorului, Care definește condiția pentru a intra în Împă­răția cerurilor: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3). Copilul este ridicat la rang de model, așa că adultul trebuie să fie asemenea lui.

Dar, dacă o copilărie este pervertită, maturitatea pierde valorile, devenind debusolată sau influențabilă. Să nu uităm că o generație o formează pe alta. Astfel, atenția asupra copilului trebuie sporită și darurile primite de la Dumnezeu trebuie conservate cât mai mult.

Antrenamentul pentru a deveni atletul lui Hristos începe de timpuriu. Copilul este dominat de acțiunea sistemului limbic, care îl determină să aibă toleranță scăzută la frustrare, să fie plin de pofte și să caute în mod deosebit plăcerea imediată. Atingerea perfor­manței de a fi rațional, stăpân pe sine ține mai degrabă de modul în care este activat cortexul cerebral aflat sub influența educației, vizitiul ce ține bine frâiele pornirilor ființei umane. Reflectând asupra acestei preocupări nobile de a conserva datul copilului, mi-am dat seama că simțurile pot fi educate cu încă o condiție: dacă cel care educă este el însuși atent la propriile simțuri. Adică o cetate puternică poate sprijini altă cetate punând în aplicare aceleași tehnici de apărare.

Profesorul, vestitor al bucuriei

Fuziunea mai multor simțuri este ca o infuzie a ceea se simți, dorești și concretizezi. Întâlnirea cu sinele, cu ceea ce ești, ai și poți te face responsabil față de ceea ce transmiți. Nu știu dacă în aceste timpuri grăbite, în care vrem să demonstrăm cine suntem, ce de­ținem, ce putem, ne mai permitem răgazul să ne auzim respi­rația, să ne observăm fruntea încruntată, să ne percepem muzicalitatea vocii, să ne activăm privirea voioasă și pioasă, să ne simțim mâinile obosite și uscate de atâta efort. Cred că înainte de a da, ar fi bine să conștientizăm ce avem sau ce suntem. Și asta o putem face doar dacă, în fiecare dimi­neață, înainte de a începe programul zilnic de predare sau educare, trăim o stare de prezență. Ca dascăli, avem o putere mare de influ­ențare și formare a sufletelor inocente, nepervertite de dulceața amăgitoare a vremurilor și ar fi ideal să devenim conștienți de propriile simțuri. Să observăm dacă ne sensibilizează mireasma dimi­neții, dacă vedem splendoarea soarelui ce ne mângâie fața, dacă am spus o vorbă duioasă sau dacă am urat „Bună dimineața!” cu multă iubire în suflet. Cu alte cuvinte, dacă reușim să fim acolo, oriunde am fi, cu trup și suflet.

Întâlnirea cu noi înșine, ca o acceptare a faptului că suntem în mâinile lui Dumnezeu, este gimnastica sufletului care ne înalță cu fiecare zi. Gesturile noastre să fie o lucrare a conștiinței că prin noi curge suflarea de viață a Duhului Sfânt. Să fim plini de voioșie și recunoștință. Cu fiecare clipă a vieții personale să simțim gingășia și iubirea lui Dumnezeu. Să transformăm tristețea și grija cea lumească care ne apasă, abandonând-o Domnului chiar la prima oră a zilei, cerând în schimb mângâiere și inspirație. Să facem efortul de a vedea nevoile și frământările copiilor ca fiind mai importante. Să nu ne lăsăm copleșiți de probleme și, astfel, inconștient să-i influențăm pe cei din jur. Să plecăm de acasă oferindu-ne șansa unei zile frumoase, plină de speranță și de adevăr. Să ne permitem în fiecare zi un nou început, o schimbare în fericire a stării noastre de tristețe, de crispare.

Profesorul trebuie să fie un vestitor al bucuriei, o sursă de entuziasm nelimitată. Și, dacă nu poate, să învețe zâmbetul deschis și pofta de viață. Felul în care gân­dește și pășește în fața celor pe care îi educă joacă un mare rol. A educa simțurile altora te obligă să fii conștient de propriile simțuri și simțiri. Un profesor care are urechi bune, sensibile, are deschisă calea către eul său interior, către nevoile și dorințele sale. El poate alege să audă fie vocea inte­rioară plină de griji sau de ne­mul­țumiri, fie bătaia armonioasă a inimii care îl ține în viață. Binecu­vântarea de a auzi dimineața, când aerul rece mângâie fața, ciripitul păsărilor somnoroase și propria inimă, trezește în fiecare posibilitatea de a exprima cuvinte pline de recunoștință pentru ceea ce suntem și putem. Înseamnă asumarea slăbiciunilor noastre și convertirea lor în ceva folositor.

Lecţia curajului

Drumul de la ureche la inimă este foarte scurt. Este minunat că putem auzi și simți în același timp, că putem alege. Stă în puterea noastră, ca educatori, să învățăm primii lecția curajului. La prima oră a dimineții să renunțăm la lumea apăsătoare a exteriorului și să căutăm liniștea interioară a sufletului, dând viață darului înscris în noi. Să ne conectăm cu toată ființa la viața cu Dumnezeu. Dacă nu am fost obișnuiți cu această formă de autocontrol, atunci să purcedem la activitatea zilnică cu conștiința smerită a unei ființe incomplete, a unei ființe neputincioase sau imperfecte. Pregătirea profesională nu valorează nimic atât timp cât nu suntem într-o relație armonioasă cu noi înșine. Numai inspirați și liniștiți vedem nevoile elevilor noștri, auzim strigătul lor de neputință în asimilarea accelerată a informațiilor față de care nu sunt mereu pregătiți psi­hic și sufletește. Remarcăm frustrările, complexele și temerile „ucenicilor” noștri doar dacă ne cunoaștem calitățile și slăbiciunile. Delimitându-ne fricile, nesigu­ranța sau alte trăiri, care transpiră fără voia noastră și care au toate șansele să ne domine, emanăm fericire și siguranță.

Elevii au simțuri senzoriale foarte puternice, ceea ce noi uităm deseori. Privirea noastră tristă trădează de multe ori depresia, nemulțumirea sau revolta. Ochii oglindesc sufletul. A ști să vezi și să comunici este o artă. Efortul de a ascunde apăsarea nu poate fi acoperit de privirea lipsită de vioiciune, de viață. Blândețea sau furia, bucuria sau entuziasmul se citesc foarte ușor pe chip. Cutele frunții vorbesc despre îngrijorarea permanentă și lipsa relaxării la profesorul care dorește de la viață sau de la relația cu elevii săi imposibilul. Și dacă educatorii se simt uneori copleșiți, ar trebui ca îna­inte de a intra la ore să se odihnească sufletește, să închidă ochii, să vizualizeze cele mai frumoase momente ale vieții și așa, calmi, să parcurgă încă o oră ce poate marca vieți. Ochii lor primesc lumina soarelui sau a zilei, dar o și dăruiesc. Să fie atenți la ce oferă și, așa, în starea de prezență, să-i învețe și pe alții!

Elevii simt scindarea din noi ca formatori: una zicem, alta facem, ceva simțim, altceva întreprindem. Procesul educativ este înfrânat. Când ne mințim pe noi înșine și nu suntem fideli sentimentelor pe care le trăim, elevii nu mai răspund stimulilor, oricât de multe eforturi am face. Nu putem zâmbi cu gura în timp ce tristețea emană din ochii noștri. Fizionomia dascălului trădează relația dintre suflet și trup. Dualismul sau bipolaritatea scade calitatea învăță­mântului și dorul copiilor de carte. A îmbrățișa și a empatiza cu celălalt este o mare calitate umană. Acest gest se învață, dacă nu este încă dobândit. La început se poate realiza mecanic, pentru ca în timp să devină un fel de a fi frumos și înălțător.

Simțurile educate ale profesorului sunt cartea sa de vizită. El nu are nevoie numai de diplome, ci și de un caracter frumos, elevat, de o noblețe sufletească ce naște noi vieți. O privire blândă, o voce caldă, un auz fin la necazurile celor din jur fac din această persoană un dar față de care elevul, la rândul lui, poate fi prețuit. Cu alte cuvinte, dar din dar se face Rai.