Viața Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, sursă de inspirație pentru profesorii de azi

Sfinții Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Hrisostom sunt adevărate simboluri ale creștinismului începând cu veacul al IV-lea. Fie că vorbim despre aprofundarea științei teologice, fie despre coordonarea acțiunilor caritabile sau rostirea cuvintelor de înțelepciune, rolul lor este unul decisiv în exprimarea unei teologii creștine. Ei sunt surse de inspirație pentru multe domenii de activitate. Dacă ne gândim la sectorul învățământ, am putea să ne punem întrebarea: Ce calități ar fi specifice profesorului, dacă acesta s-ar lăsa inspirat de viața Sfântului Ierarh Vasile cel Mare?

Dascălul contemporan exercită o meserie voca­țională, identificată ca dar, ca „bun deosebit”, ce necesită multă atenție, grijă, delicatețe și îmbunătățire în interacțiunea lui cu diversitatea de învățăcei. Deși are atribuții și denumiri diferite, educatorului, tutorelui, pedagogului sau profesorului nu îi este ușor să intre în universul celor pe care îi însoțește la grădiniță, școală, liceu, facultate; nu îi este simplu să intuiască cât de fragedă, vulnerabilă sau distrată este mintea celor pe care îi educă și cât de dispuși sau pregătiți sunt aceștia pentru învățătură. Pentru o relație bună profesor-elev este nevoie de timp, de răbdare, de multă dragoste și de o pregătire intensă.

În acest proces de descoperire și formare, de dăruire și abordare echilibrată a sălii de clasă, institutorul, educatorul sau profesorul se confruntă uneori cu momente de criză. Acesta se poate simți depășit de provocările didactice, de pretențiile părinților sau de așteptările nejustificate din partea instituției pe care o reprezintă, devenind confuz în ceea ce privește calitățile sale. În aceste situații mai puțin plăcute, dar normale, responsabilul cu educa­ția s-ar putea raporta la învăță­tura Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, una dintre marile per­sonalități creștine, un model de îmbărbătare și de inspirație. În felul acesta ar descoperi că „dascălul dreptei credințe”, cum mai este el numit, este un reper de viață încurajator. Așa cum el a fost inspirat să stabilească și să aplice cu consecvență regulile monahale cu privire la asumarea ascezei, practicarea rugăciunii, exer­citarea muncii fizice și intensificarea studiului Sfintei Scripturi, așa și profesorul de azi ar înțelege că și el este chemat să stabilească cu mult curaj principiile de care au nevoie elevii pentru conturarea personalității și formarea unui caracter frumos: respectul reciproc, asimilarea constantă și responsabilă a cunoș­tin­țelor predate, asumarea conști­en­tă a regulilor școlare etc. Această atitudine i-ar ușura procesul instructiv-educativ și ar înțelege că lui și elevului le sunt destinate sarcini esențiale diferite cum ar fi predarea și învă­ța­rea, două procese separate și distincte, așa cum spunea Thomas Gordon, în cartea sa „Profesorul eficient”: „Predarea este susținută de către o persoană, în timp ce procesul de învă­țare se petrece în interiorul unei persoane”.

„Dascălul monahilor”, profesor de retorică în Cezareea Capadociei, lasă de înțeles prin scrierile sale abilitatea minunată de a comunica, de a dialoga, de a-și organiza discursul. Aceste calități sunt absolut necesare și dascălului de azi, mai ales atunci când este provocat să rezolve controversa autoritate-permisivitate. De asemenea, din viața ierarhului reiese că acesta nu s-a centrat pe sine, lăudându-se cu capa­ci­tățile sale și făcând uz de ele, ci a considerat că smerenia și fapta concretă de iubire sunt mai de folos celor din jur. În cei 9 ani ca arhiepiscop a construit școli, spitale, case pentru bătrâni și orfani, dezvoltând în timp un concept ce avea să se numească „Vasiliada”.

Reper moral, intelectual şi de smerenie

Deprinderea învățăturii marelui cărturar poate fi inspirațio­nală, chiar motivațională pentru cei care se îndoiesc că pot restabili ordinea acolo unde ea nu există, pentru cei care nu sunt siguri că pot reuși să intre în rolul de dascăl. Erudiția ierarhului, dobândită prin studiul retoricii, gramaticii, filosofiei, astronomiei, geometriei și medicinei, nu l-a împiedicat să se gândească la adevăratul sens al existenței uma­ne, să găsească soluțiile potrivite și să spere în valorificarea potențialului uman. Raportându-se la înțelepciunea lui, dascălul de azi ar putea înțelege că, indiferent de studiile sale sau experiența dobândită, nu deține perfecțiunea, ci poate fi perfectibil prin împrospătarea permanentă a setului personal de aptitudini, astfel încât elevii să se simtă înțeleși, apreciați sau evaluați corect.

Arhiepiscopul Cezareei Capadociei este un reper moral și intelectual, dar și un exemplu de smerenie pentru dascălii de azi. Autosu­ficiența sau vanitatea care îi încearcă uneori pe aceștia pot fi lepădate cu ajutorul credinței în Dumnezeu și al dragostei necondiționate față de aproapele. Acele cuvinte adresate bogaților îi pot atenționa și pe profesori să ia aminte la ceea ce sunt, ce fac, ce transmit: „Se pare că aveți bunuri deosebite! Cum altfel ar putea fi, decât că ați preferat propria voastră bucurie în locul mângâierii celor mulți? Căci cu cât abundă bogățiile, cu atât mai mult vă lipsește dragostea”.

Ar fi ideal ca dascălul de azi să fie mai degrabă un râvnitor al mângâierii celor mulți și neaju­torați în ale învățăturii decât un căutător neobosit al propriei sale împliniri profesionale. Alimentarea mândriei personale sau a orgoliului de mare profesor umbreș­te deseori valoarea unui elev. De asemenea, tot după modelul ierarhului, câștigurile ar fi frumos să fie reprioritizate, să nu vizeze doar acumularea de averi pămân­tești trecătoare, ci un tezaur uman transgenerațional caracterizat prin elevi care cred în iubire, adevăr, dreptate, bine, frumos și care sunt convinşi că au datoria să transmită pe mai departe aceste valori. Formatorul de suflete frumoase și minți înțelepte, indiferent de disciplina pe care o predă, este chemat ca, în exercitarea vocației sale, să nu fie lipsit de dragostea față de Dumnezeu, de sine și de aproapele.

În concluzie, din viața Sfântului Vasile cel Mare deducem că erudiția nu folosește la nimic dacă nu este pusă în slujba oamenilor. Așa cum el a împărțit banii personali și averea Bisericii cu cei nevoiași, rămânând în continuare unul dintre cei mai iubiți și mai respectați oameni, tot așa trebuie să facă un dascăl, adică să împartă averea lui intelectuală cu ceilalți, fără frică, fără obsesia pierderii statutului de profesor de excepție. Conceperea și susți­ne­rea unei „Vasiliade educațio­nale” poate fi una dintre sarcinile serioase ale profesorului. Construirea de școli creștine, de locuri de joacă în care învățarea și practicarea virtuții să fie o prioritate, organizarea unor întâlniri autentice, ziditoare de suflet, ar putea fi alte exemple concrete, în acest sens. Vindecarea de ignoranță, de indiferență, dobândirea empatiei și a curajului asumării noului se pot realiza prin implicarea necondiționată a profesorului, prin permanenta lui grijă față de ceea ce vede, simte, aude, într-un cuvânt, față de ceea ce trăiește cel pe care îl educă.