În perioada interbelică, România a traversat mai multe etape, administrative, culturale şi educative, iar în 1924 s-a elaborat Legea Învăţământului, care stipula gratuitatea şi obligativitatea învăţământului elementar. În această perioadă, cultura şi educaţia au fost aşezate la loc de cinste. În interviul ce urmează, academicianul Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, ne vorbeşte despre cum se raporta Statul la cultură şi învăţământ în perioada interbelică, ne explică care erau priorităţile sistemului educaţional în acea vreme, reliefează rolul pe care îl juca Religia în educaţie, evidenţiind că educaţia şi cultura erau în acea perioadă elemente constitutive ale sufletului românesc.
Domnule academician, în ce mod se raporta Statul la cultură şi învăţământ în perioada interbelică?
Nici în acea perioadă Statul nu se raporta în suficientă măsură faţă de necesităţile pe care le avea România, dar nu putem face reproşuri, mai ales dacă ţinem seama de neputinţele sistemului de învăţământ din zilele noastre. În acea perioadă s-au făcut foarte multe pentru cultură, dar s-au realizat mai ales foarte multe lucruri într-un mod echilibrat. În acea perioadă au apărut noile şcoli superioare, învăţământul superior s-a îmbogăţit cu alte universităţi, iar cadrele profesorale erau cu adevărat remarcabile. Nivelul şi calitatea învăţământului din acea vreme erau foarte ridicate şi din anumite considerente de care trebuie să ţinem seama: în primul rând, corpul didactic superior era salarizat la vârfurile societăţii, iar obligaţiile didactice erau restrânse şi dădeau prilej profesorului să fie în acelaşi timp şi om de ştiinţă, iar activitatea editorială era una foarte bogată şi consistentă.
Astăzi ne străduim foarte mult să ne integrăm în Europa şi pe acest plan, în acea perioadă eram cu totul integraţi. Nimeni nu punea ipoteza, în Europa acelei vremi, că un cărturar român nu era un european.
„Învăţătorul avea ca principală datorie formarea copilului pentru a deveni om“
Ştim bine că, în trecut, la sat, învăţătorul nu era doar cel care îi învăţa pe copii să scrie şi să citească. El trebuia să educe continuu, chiar şi pe ţăranul adult. Cum se reuşea acest lucru şi în ce măsură mai este valabilă această ipoteză şi în zilele noastre? Cine mai este astăzi responsabil de educaţia unei comunităţi?
Din păcate, în zilele noastre nu se mai pune accentul pe educaţie. Acum nimeni nu mai este interesat de educaţia copiilor şi a tinerilor. În perioada interbelică cei şapte ani de acasă erau funcţionali, instituţia familiei era mult mai puternică decât astăzi. Existau case în care trăiau trei generaţii şi se primea o educaţie foarte frumoasă din generaţie în generaţie. Cât priveşte pe învăţător, acesta avea ca principală datorie formarea copilului pentru a deveni om, iar pe lângă aceasta fără îndoială că îi transmitea şi cunoştinţele de bază, care îl ajutau să meargă mai departe în viaţă, dar în primul rând îl forma ca om, îi transmitea nişte principii morale, purta grijă de transmiterea dragostei pentru Dumnezeu, respectul faţă de religie. Lucrurile acestea erau implicite, erau fireşti, dar astăzi, din păcate, s-au cam pierdut. Astăzi nu se mai face o educaţie naţională, nu se mai transmite tânărului identitatea pe care el o poartă. Tinerii trebuie formaţi, trebuie educaţi, iar aceasta se poate reuşi mai ales prin exerciţiul acestor valori. De exemplu, în perioada interbelică, când eu eram elev, sărbătoarea zilei de 24 ianuarie era o sărbătoare a sufletului românesc. În această zi mergeam în sala de festivităţi unde un profesor ne ţinea o prelegere despre acel eveniment istoric. Repetat acest lucru în fiecare an, tânărul ştia toată viaţa ce a însemnat 24 ianuarie! Aceste momente istorice importante ale neamului nostru trebuiesc transmise tinerilor noştri, precum şi principiile morale.
„În perioada interbelică, sistemul de învăţământ era echilibrat“
Care erau priorităţile sistemului educaţional în cadrul liceelor în acea perioadă?
Astăzi, există o tendinţă de a simplifica materiile, dar nu cred că este cea mai fericită soluţie. În vremea regimului de care am scăpat, în 1989, apăruse la un moment dat ideea că toţi elevii trebuie să promoveze clasa, indiferent de nivelul lor informativ, iar profesorii erau sancţionaţi dacă elevii lor nu treceau clasa. Din păcate am cam revenit la acelaşi sistem. Acum calitatea este jertfită. Este esenţială componenţa spirituală a educaţiei, a învăţământului. Sigur că este foarte bine să privim în viitor, să ne folosim de toată tehnologia timpului, dar dacă oamenii nu au rădăcini, dacă nu au sentimentul că sunt un inel dintr-un lanţ care a început şi care continuă, nu se va ajunge prea departe. În perioada interbelică sistemul de învăţământ era echilibrat.
„În perioada interbelică, Religia era un reper moral“
Ce rol juca Religia în educaţia interbelică?
Înainte de toate, dincolo de conţinutul de învăţătură, Religia era un reper moral. Exista o icoană în clasă, iar profesorul de Religie era de obicei preot. Eu am făcut Liceul „Spiru Haret“ şi eram în apropierea Bisericii Oţetari. Părintele era o prezenţă continuă în şcoală. Orele de Religie nu erau numeroase, dar preotul venea foarte des, îl simţeai aproape, era pentru tinerii de acolo un reper, un fel de al doilea diriginte. Una dintre problemele tineretului de astăzi este faptul că au dispărut reperele. Tinerii caută aceste repere, omul are nevoie de aceste repere, are nevoie de un sprijin ceresc, are nevoie să-L simtă aproape pe Dumnezeu. În perioada interbelică exista ora de Religie, care cred că trebuie să existe şi în ziua de astăzi. Acum cred că se pune problema predării Religiei la un nivel mai general, a unei istorii a religiilor, pentru că există foarte multe confesiuni şi credinţe. Noi suntem ortodocşi şi trebuie să punem accentul pe credinţa noastră, dar cu o deschidere, cu respect şi cu silinţa de a-i înţelege pe ceilalţi. Este foarte important să-i înţelegem şi pe ceilalţi. Cred că în cadrul orei de Religie ar trebui să li se transmită elevilor liniile dominante ale confesiunilor existente importante. Cred că ar trebui să existe lecţii prin care să se explice aceste lucruri fără adversitate, pentru ca elevii noştri să înţeleagă şi să înveţe superioritatea propriei credinţe. Sarcina profesorului de Religie actual este foarte grea. Rolul profesorului este foarte complicat, pentru că trebuie să lucreze cu minţile acestea tinere, într-o perioadă de mari mutaţii ale umanităţii, de progrese şi transformări tehnice. Unul dintre rolurile cele mai importante ale profesorului de Religie este de a demonstra că nu există ceva incompatibil între ştiinţă şi Dumnezeu.
„Religia îşi are locul firesc în procesul de învăţământ, de educare a oricărui tânăr“
Care credeţi că ar pute fi consecinţele în plan educaţional ale eliminării Religiei din trunchiul comun al disciplinelor de studiu, în zilele noastre?
Nu cred că eliminarea Religiei din trunchiul comun al disciplinelor este un lucru pozitiv. Cred că şcoala are menirea de a da această imagine religioasă generală, în care să fie aşezată la loc de cinste credinţa sufletului nostru românesc. Prin eliminarea Religiei din sistemul educaţional dispare unul dintre cele mai importante jaloane morale pentru tinerii noştri, poate unul dintre ultimele puncte de reper, de sprijin, într-o lume din ce în ce mai frământată de nelămuriri şi de întrebări. O educaţie şi o credinţă religioasă reflectă o construcţie care se transmite de la o generaţie la alta şi care îşi pune pecetea asupra formării fiecărui om. Astăzi, când toate jaloanele se pierd, Religia este poate mai importantă decât în trecut. Predarea Religiei în şcoală este continuarea tradiţiei şcolii româneşti şi cred că Religia îşi are locul firesc în procesul de învăţământ, în procesul de formare, de educare a oricărui tânăr.
