„Ce fac eu ca să intru acolo unde Dumnezeu mi-a pregătit loc?“

Retras din lume, dar nu departe de oameni şi de preocupările lor spirituale, monahul athonit ne învaţă că trăirea unei vieţi conforme cu Evanghelia nu este doar efort, doar asceză, nevoinţă, ci şi mângâiere dumnezeiască din partea harului. În drumul lui duhovnicesc, credinciosul este ajutat de îngerul păzitor şi de sfinţi. Stareţul Schitului Prodromu, părintele Petroniu Tănase, aflat astăzi la 93 de ani, ne vorbeşte în cele de mai jos despre cinstea mare pe care Dumnezeu a făcut-o omului când l-a chemat la existenţa fericită alături de El, în veşnicie.

Părinte Petroniu, care sunt cauzele păcatului din lume?

Sfinţii Părinţi vorbesc de două rele: neştiinţa şi nepăsarea. Acestea sunt, zice Sfântul Ioan Damaschin, „proptelele păcatelor“. Toate păcatele izvorăsc din necunoaştere: nu ştii învăţătura Bisericii ori ai ştiut ceva odată şi le-ai uitat sau eşti nepăsător, nu te interesează prea mult lucrurile astea. Treacă-meargă, le faci. Pe asta se sprijină toate celelalte rele care sunt în viaţa omului, pentru că este necesară şi cunoştinţa, ca să ştii cum să lucrezi duhovnicia. Constat la credincioşii care mai vin pe aici şi mă întreabă că foarte mulţi sunt neştiutori sau cunosc greşit anumite lucruri ale Bisericii şi le aplică greşit sau nu le folosesc deloc, nu le înţeleg.

Omul şi îngerul

Cum influenţează îngerul păzitor viaţa noastră, viaţa creştinului?

Îngerul ne influenţează, bineînţeles. Vrăjmaşul cum influenţează? Prin aducerea de gânduri rele. Tot aşa şi îngerul, pentru că îngerul păzitor este duh şi sufletul este duh, atunci cu puterea pe care o are sugerează omului gândurile bune. Sunt nişte lucruri care ne depăşesc înţelegerea, dar acestea ne arată că cineva ne poartă de grijă. Îngerul ne poartă de grijă dacă-l ascultăm şi ţinem seama de sugestiile pe care ni le dă.

Totuşi, privind la om, vedem că este o natură slabă şi păcătoasă, care poate să cadă de multe ori.

Apăi, nu că „poate să cadă“, chiar cade!

Prin ce întrece îngerul pe om? Prin ce este omul deosebit de înger? Dacă Hristos a venit în lume pentru oameni, a acordat prin aceasta o valoare mai mare omului decât îngerilor?

Nu mai mare, ci fiecare îşi are raţiunea sa. Primul lucru este că îngerul e duh, iar omul are şi trup. Îngerul este o creatură cu un rost, iar omul cu un altul, şi nu pot fi comparaţi spunând că unul e mai bun decât celălalt. Îngerul are alte însuşiri, altă lucrare, iar omul are alte şi alte posibilităţi, încât fiecare e cu treaba lui. Nu se poate spune că omul e mai bun. Ceea ce spune cuvântul: „Mai presus decât îngerilor le-ai dat oamenilor, Dumnezeule“ se referă la faptul că Hristos nu S-a întrupat pentru îngeri, ci pentru oameni. Îngerii nu aveau nevoie să vină pentru ei Hristos, ei erau duhuri, erau realizate, se găseau în fericirea cea veşnică. Omul era în altă situaţie: era pământesc, purta o materie care nu era sortită să intre în veşnicie, era făcută pentru un timp oarecare, ca pe urmă să se schimbe, să fie „cer nou şi pământ nou“. Pământul şi materia toată pe care o vedem noi acum nu sunt veşnice, iar când va veni sfârşitul, ele se vor preface şi se vor schimba. Cum vor intra ele în veşnicia aceea vom vedea atunci. Părintele Stăniloae, foarte interesant, vorbeşte şi zice: „Toate străduinţele frumoase, măreţe ale omului pe pământ, intră şi în veşnicie. Uite, de exemplu, frumuseţea unor mănăstiri ca Voroneţ, Moldoviţa, ale lăcaşurilor frumoase în general, nu o să dispară ca o simplă materie; acolo sunt introduse nişte raţiuni, lucruri duhovniceşti sunt făcute acolo şi vor intra şi ele într-un fel în viaţa veşnică. Alte lucruri frumoase pentru care omul s-a străduit nu dispar ca şi cum nu ar fi existat, ci ele sunt ca nişte bunuri care îl vor bucura pe om în vecii vecilor.

Osândirea aproapelui nu e un păcat mic

Părinte Petroniu, ce înseamnă a nu judeca pe celălalt?

Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteste în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte 8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu“. E făcută cu stăruinţă pe toată durata Postului Mare. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice: „Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele“.

Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa. Acest drept nu îl are decât cel care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele, împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om este o entitate unică în viaţa omenirii de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceeaşi. Oamenii nu pot face lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu, de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal.

Omul este mărginit, posibilităţile lui fiind limitate. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită. Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!“. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat. Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele.

Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai?

Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti că a greşit.

Să căutăm fericirea care nu are sfârşit

La vârsta şi la experienţa pe care le aveţi, ce mesaj aţi transmite tinerilor din ziua de astăzi?

Nu pune problema aşa... Nu am nici un mesaj, pentru că nu am nici o calitate să fac asta. Ne sfătuim şi dacă mai vin pe aici şi întreabă fraţii, le spunem că trebuie să avem în vedere un lucru: ne-a făcut Dumnezeu marea cinste de a ne crea după chipul Lui, fiinţe cugetătoare, fiinţe nobile şi ne-a hărăzit fericirii veşnice. Trebuie să ne străduim - e interesul nostru! - să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea. Şi aşa, toată fericirea pământească ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine.

Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată vremea vieţii“. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc? Sfinţii erau foarte grijulii: permanent se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia. Sfântul Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai făcut?“. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?, se întreba avva Pimen.

Diavolii îl ispiteau pe Sfântul Sisoe cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!“. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai“. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!“. Asta aş spune tineri-lor: să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea veşnică! Există două situaţii - tertium non datur (o a treia nu mai există): ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu şi au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui“ (Matei 25, 41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de fapte.