„Dacă nu vom reuşi să ne conservăm patrimoniul, vom fi din ce în ce mai puţin importanţi în Europa“

▲ „Patrimoniul se împarte în mai multe clase... E vorba de monumente de arhitectură, de situri arheologice, de monumente de for public sau monumente funerare. Responsabilitatea asupra stării unui monument aparţine proprietarilor...“ ▲ „Aceste zone protejate sunt în cea mai mare suferinţă în prezent, mai ales din cauza unei legislaţii permisive şi a unor pofte imobiliare excesive, toate pe fondul unei atitudini civice slabe.“ ▲ „Dacă nu vom reuşi să reabilităm şi să conservăm acest patrimoniu, indiferent de proprietar, de funcţiunea acestuia sau de obligaţia de folosinţă, vom fi din ce în ce mai puţin importanţi în Europa, ceea ce, evident, este opus aspiraţiilor României şi ale românilor.“ ▲ Interviu cu domnul prof. dr. inginer Dan Lungu, directorul general al Institutului Naţional al Monumentelor Istorice ▲

Domnule director, cum a evoluat, în ultima perioadă, atitudinea de a proteja patrimoniul cultural a instituţiilor în România?

Trebuie să avem în vederea că atitudinea de a le proteja, fireşte, poate veni din partea autorităţilor, a proprietarilor şi, în general, a cetăţenilor... Aş începe prin a discuta ceea ce este mai fierbinte: atitudinea proprietarilor, care pot fi publici sau privaţi. În cazul celor publici, se combină atitudinea proprietarilor cu atitudinea autorităţilor. În cazul proprietarilor privaţi e necesară o mai mare răspundere a acestora faţă de patrimoniu.

Cât deţin proprietarii privaţi din patrimoniu?

Patrimoniul se împarte în mai multe clase... E vorba de monumente de arhitectură, de situri arheologice, de monumente de for public sau monumente funerare. Responsabilitatea asupra stării unui monument aparţine proprietarilor... Şi aici sunt categorii şi categorii... Sunt proprietari care sunt mândri că deţin monumente istorice şi sunt preocupaţi să le restaureze, să le conserve. Sunt, însă, şi proprietari care le tratează cu neglijenţă, uitând semnificaţia lor istorică. Apoi, sunt proprietari care vor să scape de ele, din interese comerciale, şi faptele se agravează în zona construcţiilor aşa-zise „protejate“, situate în „zone protejate“ urbane. Există atitudini diferite faţă de aceste monumente, căci autorităţile sunt mai multe: Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Direcţiile Judeţene pentru cultură, culte şi patrimoniu naţional, primăriile ş.a.m.d.

Din această perspectivă, se vede că un om politic priveşte zona culturii ca pe o anexă, ca pe o debara?

Discuţia generală este bună şi nu e... Dacă dorim un răspuns, putem să ne plimbăm pe stradă, să ne uităm în stânga şi în dreapta... Şi s-au întâmplat multe în oraşe, precum şi în arhitectura vernaculară la sate... Discutând în general, nu rezolvăm problema. Am ajuns în starea de azi, când lucrurile au evoluat prea mult în defavoarea monumentelor. Cred că este momentul de a reflecta asupra valorii pe care aceste monumente o dau ţării. La valenţe turistice culturale, istorice, căci, până la urmă, ele creează brand-ul acestei ţări. Desigur, nu înaintea oamenilor. Există însă construcţii foarte frumoase în „zonele protejate“ care nu sunt monumente istorice. „Zonele protejate“ sunt, de fapt, cartierele istorice şi cartierele reuşite din punct de vedere urbanistic şi arhitectural ale oraşelor. Şi, de multe ori, ele reprezintă zone cu un nivel ridicat de civilizaţie. Aceste zone sunt în cea mai mare suferinţă în prezent, mai ales din cauza unei legislaţii permisive şi a unor pofte imobiliare excesive, toate pe fondul unei atitudini civice slabe.

„Mesajul cutremurului din 1940, din păcate, n-a fost înţeles de societate“

Mai există o perioadă pe care noi o privim cu foarte mare admiraţie, aceea când s-au construit mari construcţii în stil neoclasic, mai ales la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, clădiri care ne legitimau statutul naţional democratic... Atunci s-au distrus şi multe biserici, chiar în zona centrală a Bucureştilor. Iată, putem distinge mai multe tendinţe de demolare a frumuseţilor arhitecturale, tradiţionale.

Sunt de acord... Totuşi, chiar pe acest fond, există încă bijuterii, clădiri care sunt mai vechi, din secolul al XIX-lea, dar şi mai noi, din anii ’20-’30. Acum dispar aceste clădiri în Bucureşti... Să facem o scurtă istorie a acestor pierderi, ca să avem o imagine asupra pericolului care ne paşte acum. E un fapt cunoscut că cel mai mare incendiu, care a răvăşit oraşul Bucureşti, a avut loc de Paşti, pe 23 martie 1847... Se poate şti ce s-a întâmplat atunci dintr-o informaţie puţin cunoscută public, publicată în jurnalul „Vestitorul Românesc“ din 5 aprilie 1847. În unul dintre cartierele (sectoarele) Bucureştiului de atunci, numit Vopseaua de Roşu, au ars: 130 de case, 354 de prăvălii cu etaj, 713 prăvălii parter, 10 hanuri şi 7 biserici. Tot atunci, în alt cartier (sector), Vopseaua de Negru, au ars 31 de prăvălii cu etaj şi 359 de prăvălii parter, 75 de hanuri şi 5 biserici. Asta ne dă o imagine a ceea ce însemna un incendiu atunci. În secolul al XIX-lea a avut loc o serie importantă de cutremure puternice: 1802, 1829 şi 1838. Cele din 1802 şi 1838 sunt cele mai bine prezentate şi documentate. Există o mărturie celebră a prinţului Anatole Demidoff, care a plecat din Franţa în Crimeea, însoţit de geologi. El şi suita lui au traversat Bucureştiul după cutremurul din 1838. Expediţia lui a fost cu atât mai celebră cu cât a fost însoţită de un mare pictor şi desenator francez - Denis August Marie Raffet, care a făcut, cu această ocazie, unele dintre cele mai frumoase şi mai sensibile litografii dedicate Ţărilor Române, pe care le-a editat atât în cartea „Voyage dans la Russie Meridionale et la Crimeé par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie“, Paris, 1943 şi 1859, cât şi într-un album separat. Această expediţie a constatat că, la cutremurul de la 1838, în Bucureşti, pagubele au fost mai mari decât la cutremurele din 1802 şi 1829. Cred că expediţia geologilor a consemnat date mult mai corecte, faţă de alte interpretări ale timpului, mai mult sau mai puţin aproximative. După aceste 3 cutremure urmează o perioadă de o sută de ani de linişte... Şi a venit seria cutremurelor mari din 1940 şi 1977 şi, dacă vreţi, cel din 1986. În 1940 au murit câteva sute de persoane, din care 130 se aflau în blocul Carlton. A fost primul semnal pentru ce se poate întâmpla catastrofal pentru o categorie de clădiri, unele foarte frumoase, de pionierat pentru arhitectura de beton armat a vremii. Ele aveau această infirmitate seismică. Lumea nu ştia, în anii ’30, să facă construcţii din beton armat antiseismice. Mesajul cutremurului din 1940, din păcate, n-a fost înţeles de societate. N-a fost înţeles bine nici de fizicienii pământului, nici de ingineri. Există doar câteva contribuţii fundamentale care pun lucrurile într-o nouă perspectivă, după acest cutremur, dar a fost prea puţin şi, până la urmă, s-au uitat semnalele de alarmă ale academicianului inginer Aurel Beleş. A venit apoi cutremurul din 1977, care a reprezentat cel mai mare dezastru seismic al acestei ţări.

Ce face statul român? Lucrează la un program de preîntâmpinare a unui nou dezastru?

Statul român, după părerea mea, în anii care au trecut, după 1990, a făcut o politică mai bună decât orice altă ţară din zonă. Faptul că această politică nu este finalizată este un alt subiect. A făcut o legislaţie prin care a identificat şi a inventariat, una câte una, prin expertize individuale tehnice, de inginerie, construcţiile vulnerabile. În al doilea rând, a făcut o legislaţie prin care statul s-a angajat, venind în sprijinul locatarilor clădirilor clasate în clasa I de risc seismic, să avanseze integral banii pentru consolidare. Acest lucru nu există în nici o altă ţară. De asemenea, s-a angajat ca banii să-i primească înapoi, în decurs de peste 20 de ani, cu dobândă de 5%. „Călcâiul lui Ahile“ în acest program este că oamenii care stau în aceste case nu pot să suporte un regim de consolidare a construcţiei pentru că nu au unde să se mute în timpul lucrărilor. Iar problema locuinţelor de urgenţă nu s-a putut rezolva. Oricum, în momentul de faţă, preocuparea statului e încă vie.

„Ion Caramitru este cel care a salvat «Coloana infinitului»“

Ce se întâmplă cu mulţimea bisericilor de la ţară, biserici uitate, dar de o frumuseţe extraordinară?

Vă dau un exemplu în acest sens... Am fost, recent, cu o delegaţie a ICOMOS, la un Simpozion de teoria şi practica reabilitării patrimoniului construit, Tuşnad 2009, consacrat arhitecturii vernaculare în regiuni multiculturale. ICOMOS-ul este Comitetul Internaţional pentru Monumente Istorice şi Situri. Am vizitat şi un număr de sate reprezentative pentru civilizaţia Transilvaniei, împreună cu oaspeţi din Franţa, Germania, Ungaria, Mexic, Indonezia, Suedia, Finlanda, Anglia ş.a... Am vizitat mai întâi Răşinarii... Eu sunt de acolo şi am avut prilejul să mă uit la biserica pe care o cunoşteam din copilărie. Era o copertină deasupra intrării principale, cu roata vieţii. Dinainte de 1989, din decizii stupide şi brutale ale autorităţilor, aşa cum mi-a spus preotul, deschiderea copertinei a fost scurtată drastic. Din cauza asta, fresca exterioară s-a tot degradat, iar lucrurile merg înainte, din păcate... Recent, s-a turnat un film acolo. În tavanul din pridvorul bisericii, nişte neisprăviţi - că nu pot să spun altfel - au bătut un piron, ca să „spânzure“ un actor. Efectul crăpăturii s-a propagat... Nu-mi vine să cred!... Într-o biserică în care, ne povestea bunicul, fratele lui, preot al Răşinarului, a curăţat toată pictura interioară cu miez de pâine... Şi eu văd această situaţie de acolo din perspectiva ei istorică... Răşinarii sunt epicentrul Ortodoxiei române din Transilvania. Acolo au venit episcopii ortodocşi sârbi Adamovici şi Nechitici, care au impulsionat activitatea ulterioară a lui Şaguna şi victoria acestuia - de a întemeia Mitropolia Ortodoxă a românilor ardeleni. Şaguna este înmormântat acolo, iar biserica din Răşinari, prin mausoleul lui Şaguna, a primit şi o recunoaştere UNESCO. Acesta e satul lui Goga, al lui Cioran.

Chiar dumneavoastră aţi spus că este o realitate aceea că intelectualul român nu are această percepţie a acestor valori, care ţin de tradiţie. Când Ion Caramitru a venit la conducerea Ministerului Culturii şi a declarat că va da mai mulţi bani pentru renovări şi restaurări de clădiri şi monumente istorice, toată presa a fost împotriva lui, susţinând că trebuie, mai întâi, daţi bani pentru actori şi apoi pentru patrimoniu. Cum apreciaţi această percepţie? De unde vine?

Ion Caramitru este cel care a salvat „Coloana infinitului“ de Constantin Brâncuşi de la o agresiune ce i se pregătea atunci. Era vorba de o agresiune, inclusiv la partea structurală a acestui monument unic, unul dintre cele 4 monumente din România acceptate drept Patrimoniu European. Eu am contribuit atunci la salvarea structurii de rezistenţă a acestui monument. Şi domnul Caramitru are multe alte merite. Acum a apărut un minister nou, Ministerul Turismului, se pare că au apărut şi bani. Acum, s-a văzut că locul central al acestui turism cultural e format din monumentele istorice şi din cele naturale. Acest turism vizează cele mai semnificative monumente istorice şi naturale. Care sunt ele? Întâi, cele listate de UNESCO. Şi atunci ne uităm pe această listă a Patrimoniului Mondial, agreată de UNESCO, şi vedem toată coroana bisericilor pictate în exterior din Moldova şi Bucovina, apoi frumoasa Mănăstire Hurezi şi bisericile de lemn din Maramureş. Apoi găsim monumentele civilizaţiei săseşti din Transilvania: Sighişoara şi satele săseşti cu biserici fortificate, care au primit un suflu înnoitor şi graţie iniţiativelor Prinţului Charles din Marea Britanie. După aceea, Delta Dunării... Să dea Dumnezeu să nu fie prea mare exuberanţa în activităţile de turism. Cum se întâmplă şi cu educaţia copiilor, să nu stricăm din prea multă dragoste. Trebuie să fim concentraţi pe acest subiect. El trebuie să fie o prioritate naţională.

„Înclin să compar această perioadă cu cea a distrugerilor din anii comunismului“

A venit un moment în care lucrurile au stagnat, în acest domeniu al restaurării şi conservării, acum, cu această criza economică?

Cred că, în ultimii ani, s-a distrus atât de mult din patrimoniul civil încât înclin să compar această perioadă cu ceea ce s-a distrus în perioada comunistă. Unii susţin că situaţia este chiar mai gravă decât atunci. N-aş vrea să ajungem la o asemenea concluzie şi când vorbim de biserici. E adevărat, biserica a fost vânată, nu numai stingherită, în timpul comunismului. Ea a fost unul dintre principalii duşmani ai sistemului comunist. Cred că Biserica a suferit mai mult decât alte instituţii şi din faptul că n-a putut să-şi spună mesajul. Ar fi bine ca noi, pornind de la asemenea constatări, să reflectăm mai mult asupra perioadei precedente, să căutăm posibilităţile practice, pe care să le desfăşurăm la scară naţională. Să încercăm, până la urmă, să dezvoltăm un astfel de program de punere în valoare a patrimoniului bisericesc din România, care va face cinste şi ţării şi care va fi un program sută la sută agreat de toate straturile societăţii. Va putea veni şi în întâmpinarea dorinţelor turistice, ale noastre şi ale vizitatorilor străini.

Persistă ideea de a conserva şi de a da expresivitate imaginii de oraş balcanic, care să sublinieze apropierea între spiritualitatea noastră ortodoxă?

Personal, nu o văd. Din Micul Paris, Bucureştiul şi-a fixat, aparent, drept ţintă să devină micul Istanbul. Ceea ce ar fi, de asemenea, o ţintă frumoasă. Dar problema este că el se îndepărtează şi de micul Paris, şi de micul Istanbul. Poate deveni micul Bucureşti. Lumea, venind aici, nu mai recunoaşte nici un fel de asemănări. În ultimii 1-2 ani, au fost făcute eforturi extraordinare la nivel general, eforturi ale autorităţilor centrale ale Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional. Ele au atenţionat asupra acestui subiect deschis de dumneavoatră. Există o Comisie prezidenţială care se ocupă de această temă de conservare şi de protecţie a patrimoniului cultural naţional. S-a făcut deja un raport preliminar, cu nenumărate idei frumoase şi robuste. Există, apoi, iniţiative legislative, ca anumite paragrafe şi sugestii pornite din acel raport să fie introduse în Legea pentru protecţia monumentelor istorice. În raportul Comisiei se propune explicit ca zonele centrale protejate să obţină automat statut de monument istoric, cel puţin cu titlu temporar, pentru a opri demolările. Dar aici apare şi o capcană. Statutul global de monument istoric al zonei nu poate fi însă confundat cu statutul individual de monument istoric al unei clădiri. Legal, de fapt, nici o casă din zonă nu va avea statut de monument istoric, iar dacă fiecare construcţie din zonă primeşte statut de monument istoric, atunci nu se mai face diferenţa între calitatea caselor. Şi, cum vedeţi, nu putem ieşi din această dilemă... A doua chestiune pe care vreau să o menţionez... Am spus tot timpul că se întâmplă ce se întâmplă pentru că nu avem planuri de urbanism zonal sau de detaliu suficient de numeroase şi de clare. Recent, Primăria Capitalei a aprobat PUZ pentru 12 dintre cele peste 90 de zone protejate din Bucureşti. Planurile au 4 culori pentru clădiri; roşu - să nu le atingi, maro - pentru construcţii demolabile, apoi două culori esenţiale, şi anume: galben - pentru construcţii la care se acceptă intervenţii minore - şi gri - pentru construcţiile la care se acceptă intervenţii majore. În amândouă cazurile din urmă, şi în special pentru clădirile de „culoare gri“, se deschide un drum liber şi pentru demolare. Există zone din oraş, zone renumite, protejate, în care peste 50% dintre clădiri sunt gri. De ce? Ca să urmeze demolările, cu acte? Urmează, deci, o perioadă mai proastă decât cea care a fost pentru unele zone protejate. Mergeţi în Bucureşti, de la Mănăstirea Caşin până la Piaţa Domenii, pe bulevardul Alecu Constantinescu, şi veţi vedea cum, pe partea stângă, spre Piaţa Domenii, au apărut deja vreo 5-6 blocuri de 6 etaje. Şi aceste construcţii s-au făcut pe culoarea „gri“, cea de care vorbim; alte clădiri gri sunt în demolare deja pe aceeaşi stradă. Noi avem nevoie, de fapt, de o legislaţie mai riguroasă şi legislaţia existentă trebuie completată cu prevederi, care să precizeze şi pedepsele pentru demolările neautorizate. Degeaba se interzice, dacă nu se pedepseşte. Există exemplul, celebru deja, al clădirii private, vizavi de Guvern, o clădire care a luat foc pe Bulevardul Aviatorilor. Este o clădire care se doreşte - numai aparent? -, încă de acum peste 10 ani, a fi demolată. Eu sper foarte mult să nu ajungă în situaţia clădirii de la Visarion. Clădirea în discuţie se află în cea mai importantă piaţă a Bucureştiului, înconjurată numai de monumente istorice, de clădirea Guvernului, de Muzeul de Geologie, de Institutul de Istorie al Academiei, de Muzeul „Grigore Antipa“ ş.a.m.d. Dacă nu putem proteja aici, în centrul Bucureştiului, atunci unde? Până n-o să găsim remediul pentru acea clădire şi pentru clădirea de la Visarion, şi n-o să facem o lege cu 2 articole pentru cele 2 clădiri şi care să rezolve situaţii similare celor 2 clădiri date drept exemplu, nu vom putea progresa. Putem vorbi, ne putem plânge, iar aceste probleme vor ajunge, şi peste mulţi ani, subiecte de discuţie pentru alţii. Dar atunci nu va mai exista patrimoniul... Subiectul este dramatic... Nu e pentru prima dată când vorbim despre asta... Institutul nostru caută să-şi îndeplinească menirea. Dacă nu vom reuşi să reabilităm şi să conservăm acest patrimoniu, indiferent de proprietar, de funcţiunea acestuia sau de obligaţia de folosinţă, vom fi din ce în ce mai puţin importanţi în Europa, ceea ce, evident, este opus aspiraţiilor României şi ale românilor.