„De când a apărut inventatorul, el n-a fost niciodată ajutat“

A pornit la drum dintr-un depou tecucean, învăluit de aburii vechilor locomotive, unde disciplina muncii era un principiu de viaţă. Astăzi, de numele prof. univ. dr. ing. Boris Plăhteanu se leagă performanţa în inventica românească.

Într-un interviu, în urmă cu doi ani, pomeneaţi despre faptul că prima invenţie a pornit de la o idee de-a tatălui dumneavoastră. Despre ce era vorba?

Nu era doar o idee, ci era chiar invenţia tatălui meu. Dar el nu ştia cum să o protejeze. Iar eu, care eram pe-atunci student în anul III, ştiam de modul în care se poate redacta o descriere de invenţi şi i-am făcut-o. Invenţia există şi este brevetată pe numele tatălui meu.

El lucra la Depoul CFR din Tecuci; acolo mi-am petrecut toată copilăria. La bază avea meseria de strungar, fiind absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii din Iaşi, dar a trecut prin toate etapele meseriei şi a ajuns mecanicul-şef al depoului.

Avea o idee legată de repararea unei piese de la o locomotivă cu aburi - o culisă (o bară metalică, prevăzută cu un canal circular pe interior), care se uza şi trebuia reparată printr-o rectificare a suprafeţelor. Tata a inventat, de fapt, un mic dispozitiv - care arăta a maşină - de rectificat.

După terminarea facultăţii au început să-mi apară şi mie idei din astea, care erau legate - nu aşa cum se laudă unii, că au visat noaptea - de şcoală. Eram deja şef de laborator, trebuia să montez nişte lucrări şi atunci am gândit un dispozitiv pentru ca studenţii să poată studia mai bine modul în care are loc procesul de aşchiere.

Aşadar, aceea a fost, de fapt, prima invenţie?

Da. Am şi brevetat-o şi are numărul 501966.

În cazul dumneavoastră, şcoala, pregătirea, s-a suprapus, probabil, şi pe fondul acesta de născocitor, de căutător de soluţii, pe care-l moşteneaţi de la tata.

Eu cred că nu trebuie pus totul numai pe seama transferului genetic, ci şi pe modul în care eşti educat, în special din anii copilăriei. Nu ştiu ce a gândit tatăl meu la vremea aceea, dar mie, de la vârsta de 8 ani, îmi spunea: "Lasă toloaca şi jocul cu mingea şi vino cu mine la depou!". Mă lua mai ales vara, când eram în vacanţă, şi mă dădea pe mâna unui meseriaş, care să mă înveţe câte ceva. La sfârşit de zi mă spălam împreună cu meseriaşii, cu nisip sau cu lutişor, pe mâinile murdare de motorină, de păcură, de unsoare... Se pare că atunci se transfera către mine ideea de mecanică, de lucru de gândire cu mâinile, cum se spune.

Atunci am văzut şi nişte meşteri deosebiţi. Vreau să ştiţi că la depoul ăsta - care nu era un punct industrial deosebit, dar totuşi repara locomotivele cu aburi, schimbând multe din elementele de la roţi, de la cazane - lucrau şase oameni, absolvenţi ai Şcolii de Arte şi Meserii din Iaşi, care erau nişte meseriaşi de excepţie, nişte artişti în meseria lor. Era acolo un lăcătuş mecanic care făcea nişte cadouri la solicitarea mai-marilor regionalei - nişte locomotive miniaturale, care funcţionau cu spirt şi cu chibrituri. Şi cred că, dacă treceţi prin faţa Agenţiei CFR din Iaşi, în vitrină veţi observa două astfel de locomotive, iar una dintre ele este creaţia acestui om.

"Domnilor, aţi avut vreodată sentimentul lucrului bine făcut?"

Aţi prins lumea asta a depourilor de demult. Ce vă fascina pe dumneavoastră, copil fiind?

E ceva care într-adevăr merită spus. După ce se termina reparaţia unei locomotive, se făcea o probă, pe o anumită distanţă. Depoul avea o şcoală de ucenici. O astfel de locomotivă, pe lângă cazan, are două platforme, de-o parte şi de alta. Pe aceste platforme erau aşezaţi ciorchine aceşti ucenici, care urmăreau un anumit mecanism la care au contribuit şi ei. Ei, această maşină, cu ciorchinele acela de oameni, întorcându-se de la probe, care în majoritatea cazurilor ieşeau bine, era impresionantă. Exista entuziasmul acela al lucrului bine făcut.

Îi întreb de fiecare dată şi pe studenţii mei: "Domnilor, aţi avut vreodată sentimentul lucrului bine făcut? Aţi simţit bucurie şi mulţumire în urma muncii voastre?" Şi nu prea mulţi pot să-mi răspundă.

Dar dumneavoastră mai sesizaţi starea aceasta, dată de lucrul bine făcut, acum?

Eu m-am străduit să adun în jurul meu oameni care să împărtăşească această stare. Nucleul dur al institutului este de 12 oameni, dar pe lângă ei sunt cel puţin vreo 15-20 de profesori universitari, care conduc în laboratoarele lor grupe şi care colaborează cu noi.

Iaşiul, cea mai mare densitate de invenţii la suta de mii de locuitori

Pentru că tot aţi pomenit de Institutul Naţional de Inventică, pe care îl coordonaţi de altfel, ce rol are el în lumea aceasta a inventicii?

Trebuie menţionat faptul că acest institut a fost creaţia prof. Vitalie Belousov, omul care a fost generatorul Şcolii de Inventică, cu 45 de ani în urmă.

Institutul Naţional de Inventică este o instituţie de interes public, cu personalitate juridică, desprinsă din Universitatea Tehnică "Ghe. Asachi". Principala activitate a inventicii este aceea de a stimula capacitatea inventivă a omului. Noi avem ştiinţa aceasta a inovării şi a modului în care trebuie dezvoltat un proiect.

Am constatat că instruindu-i pe studenţi prin cursuri speciale de creativitate, am scos cea mai mare densitate de invenţii la suta de mii de locuitori din ţară. Vorbim despre 200 de depuneri de dosare de invenţii într-un an, faţă de doar unul-două în alte universităţi. Aşa am reuşit, într-o anumită perioadă, ce-i drept chiar înainte de 1989, să scoatem peste 500 de studenţi inventatori, care, luând microbul ăsta, precis nu se lasă de el până la moarte.

Este singurul institut de acest gen din ţară?

Da. Apare acuma aşa o mare diferenţă între ceea ce ştim noi şi ceea ce ar putea să înveţe alţii, încât aproape că îi copleşeşte şi nu se apucă de asta.

Chiar din 1990 ne-am gândit la modul în care i-am putea ajuta pe inventatori să se manifeste. Aşa a apărut ideea unui Salon internaţional al invenţiilor. Este vorba despre Salonul "Inventica", aflat anul acesta la a XV-a ediţie. Am căutat astfel să răsplătim - dacă nu material, măcar moral - munca inventatorilor. De asemenea, am înfiinţat Societatea Inventatorilor din România, ca o asociaţie profesionistă, în 28 ianuarie 1990, una dintre primele asociaţii profesioniste care s-au creat la nivel naţional. În anul 2000 Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), organismul central care se ocupă de promovarea şi protecţia proprietăţii industriale, a înfiinţat în întreaga ţară 17 centre de promovare a proprietăţii industriale. Un astfel de centru s-a inclus în Institutul Naţional de Inventică, iar de patru ani de zile noi suntem membri ai reţelei europene PATLIB (PATent LIBrary - Bliblioteca de patente). Anul trecut s-a dorit lansarea unui proiect-pilot, care să fie stimulat de către Organizaţia Brevetul European prin mici investiţii şi prin care să se reuşească ca prin 18 centre alese din întreaga Europă (din 330 de centre) să se instruiască oameni pentru nişte cercetări din brevete, aşa-numite rafinate, care să servească industriei sau celor care doresc să facă performanţă la un alt nivel decât se făcea până acum. Unul dintre aceste centre este centrul nostru. Stimulentul este foarte interesant; noi trebuie să facem pentru IMM-uri, cu 150 de euro, o cercetare documentară din brevete şi primim de la Organizaţia Brevetului European 400 de euro.

Apropo de industrie şi de beneficiari. În ce măsură invenţiile de azi răspund nevoilor industriei şi economiei?

Dispărând industria aproape total, micile fabrici care s-au creat sunt, în general, investiţii străine, iar regimurile de proprietate industrială, în aceste raporturi, se schimbă. Şi-atunci specialiştii de-acolo, care sunt foştii noştri absolvenţi, nu pot crea nimic fără aprobare de la firma-mamă, nu-şi pot pune în valoare creativitatea. Ăsta este un lucru rău.

Bancă de date de 80 de milioane de brevete

Ce-ar trebui făcut?

Ceea ce încercăm noi să facem acum. Oamenii care nu ştiu cum să facă un brevet vin la noi, iar noi îi sprijinim şi le oferim consultanţă pentru a-l obţine. În felul acesta, munca lor este protejată. Acesta este un prim pas. Acum ar fi trebuit să urmeze al doilea pas, care înseamnă trecerea la o staţie-pilot sau la o instalaţie creată într-un laborator, care să producă la o scară semiindustrială, iar apoi invenţia să fie preluată de un investitor, care să o aplice la scară mare.

Noi am făcut primul pas: îi ajutăm, protejăm şi, mai mult decât atât, le oferim spre cercetare ceea ce este deja creat în lume. Avem în banca noastră de date 80 de milioane de brevete. Aşadar, noi le oferim în legătură cu tema lor nişte rezultate deja obţinute. Este posibil ca ideea celui care doreşte să obţină un brevet să fie mai slabă decât brevetele care sunt deja pe piaţă. Asta îl necăjeşte câteodată. Dar totul este spre binele său, pentru că orice om care ştie ceva devine mai deştept. Şi el poate învăţa din ceea ce există şi poate deci să facă un lucru chiar mai bun.

Există soluţii reale pentru implementarea pe piaţă - chiar şi aşa cum este ea - a acestor invenţii?

Nu. Cred că de când a apărut inventatorul, el n-a fost niciodată ajutat. Şi ne putem gândi la Nicola Tesla, care a fost spijinit de nişte industriaşi americani, pentru a-şi pune ideile în practică, dar care, în momentul în care au simţit că nu mai au profitul scontat, l-au abandonat. Şi acest mare om, care a revoluţionat electrotehnica, a murit sărac, într-o cameră de hotel din New York.

Cunosc câţiva inventatori care şi-au luat asupra lor şi parcurgerea celorlalţi paşi, şi anume aducerea invenţiei la nivel de produs industrial. S-au străduit, au investit. Alţii au reuşit să determine oameni cu bani să-i sprijine. Dar astea sunt chinuri.

Aşadar, există o singură soluţie, dar care nu este condusă până la capăt şi aceasta se numeşte spin-off. (n. r. - un spin-off este o nouă organizaţie sau entitate formată prin desprindere din una mai mare, de exemplu o nouă companie formată dintr-un grup de cercetare din universitate sau dintr-un incubator de afaceri, care se bazează pe descoperirile unor membri ai grupului de cercetare). Se acordă 200.000 de euro pentru înfiinţarea spin-off-urilor. Numai că celui care a inventat ceva şi vrea să realizeze un produs prin acest spin-off i se pun o grămadă de piedici. Cel mai potrivit spaţiu pentru înfiinţarea de spin-off-uri ar fi cel academic, al universităţilor politehnice.

Un exemplu din acest punct de vedere este experienţa chineză. Acum 8 ani era un fel de "dolce farniente" în catedrele lor. De vreo doi ani de zile totul s-a schimbat, pentru că li s-a dat voie să realizeze aceste spin-off-uri. Profesorul are două avantaje: în primul rând rămâne în catedră şi munceşte suplimentar pentru bani, iar în al doilea rând are posibilitatea să nu plătească nimic până în momentul în care prosperă producţia.

Noi nu facem lucrul ăsta în România. În plus, ca să porneşti lucrurile astea trebuie să investeşti 40.000 de euro, pentru că cei 200.000 de euro nu se primesc înainte, se decontează ulterior. Or, 40.000 de euro pentru un cadru didactic tânăr este ucigător.

Nu mai spun că trebuie să existe şi acea legislaţie care să permită acest parteneriat public-privat. Pentru că inventatorul devine administratorul unui SRL, SRL care se naşte în laboratorul universităţii

La noi rămâne deci bătălia inventatorului de a-şi impune ideea.

Criteriile unei invenţii: să fie nouă, să nu fie banală, să fie utilă

După o viaţă dedicată cercetării, ca posesor a zeci de brevete, cum definiţi dumneavoastră invenţia?

Primele invenţii ale omului au fost legate de ideea de supravieţuire. După aceea, au venit la rând cele legate de necesităţi. Iar ceea ce am inventat eu nu se află în curtea altuia, ci pe pământul şi în locul în care eu am lucrat. De aceea, aproape toate invenţiile mele sunt legate de laboratorul pe care l-am condus şi în care am observat o necesitate legată fie de transferul de cunoştinţe către student, fie de o relaţie cu producţia (CUG, Sidex), pentru care eu am făcut un proiect. Aşadar, cred că invenţia trebuie să aibă trei atribute: să fie nouă, să aibă acea notă de inventivitate (să nu fie o soluţie banală) şi să fie utilă.

Cum se poziţionează România în inventica mondială?

Am fost pe nişte locuri mai spre vârf, dar acum avem o performanţă scăzută. În ultimul timp s-a observat o revigorare, în mod special de când au apărut aceste centre. Din cele 17 centre la nivel naţional, 7-8 funcţionează în cadru academic, iar restul în cadrul camerelor de comerţ, unde rezultatele sunt mai modeste.

Dac-ar fi să extrageţi o invenţie ce a marcat ultimul secol, care ar fi aceasta?

Una foarte interesantă este legată de refolosirea deşeurilor de uraniu, care au trecut o dată prin centralele atomice şi care acum ar fi trebuit să fie depozitate. S-a găsit soluţia de a se reintroduce în centralele atomoelectrice cu aproape acelaşi randament decât cel iniţial, iar ăsta e meritul ruşilor.

În ceea ce-i priveşte pe americani, rămâne tehnica aceasta a comunicaţiilor, iar în ceea ce ne priveşte pe noi, dacă ne mai gândim mult, suntem pe cale de a rata două chestii uriaşe: un super compact disc, care arată ca un CD obişnuit, făcut de inginerul Eugen Pavel, cu o capacitate de stocare de un milion de gigabytes, iar cea de-a doua invenţie, premiată la Geneva în 2010, aparţine unei doamne (n. r. - prof. dr. Raluca Ioana van Staden) şi constă într-un dispozitiv care permite detectarea cancerului în stadii incipiente.

Ce ar trebui făcut şi ce se poate face rapid pentru acest domeniu, dar se întârzie în "dulcele" stil românesc?

După ce am distrus toată industria, mi se pare că singura soluţie este ca lucrurile isteţe, care emană dintr-o minte creativă, să fie realizate prin integrare. Iar integrarea înseamnă să iei piese sau subansambluri de la cei care le fac cel mai bine, dar produsul final să-l faci după capul tău. Aşa se practică în lume. De ce să fac eu ace de cusut, când suedezii le fac cel mai bine? Dar iau acul de cusut şi-l pun într-un mecanism gândit de mine…

Atunci când ajungi în rândul seniorilor, dăruieşti cu multă dragoste tot ce ştii.

Şi-aş fi vrut să am mai mulţi tineri în jurul meu, cărora să le spun ce ştiu.

Săpătoareă "Ştefania"

"Prima invenţie românească înregistrată oficial este Săpătoarea "Ştefania" a unui căpitan din Tecuci. Invenţiile au apărut de pe la 1500. Noi suntem autorii rachetei în trepte, cu un inventator de la Sibiu. Noi suntem cei care am făcut moara cu făcaie, după care s-a inventat turbina Pelton. Aş putea adăuga multe, multe altele, care au fost invenţii ţărăneşti şi care n-au putut fi protejate. Prima lege a invenţiilor a apărut târziu. În 1859-1860, Alexandru Ioan Cuza a dat ordin unui colonel să elaboreze o lege a invenţiilor. Ea a fost scrisă şi a intrat în Parlament. Au trebuit să treacă 46 de ani, pentru ca abia în 1906 să fie aprobată. De aceea, brevetul numărul 1 este din 1906", a spus prof. univ. dr. Boris Plăhteanu.

Un formator al Şcolii ieşene de Inventică

Profesorul Boris Plăhteanu este unul dintre numele rezonante ale inventicii româneşti, după o viaţă petrecută la catedră şi în laboratoarele de cercetare ale Facultăţii de Mecanică a Universităţii Tehnice "Ghe. Asachi" din Iaşi. Inventator, constructor în ingineria mecanică şi formator în şcoala de inventică, în prezent este directorul Institutului Naţional de Inventică din Iaşi şi autorul a 86 de brevete de invenţie şi organizatorul a 15 Saloane Internaţionale de Invenţii. Doar câteva dintre zecile de distincţii primite de-a lungul timpului spun totul despre valoarea remarcabilă a activităţii sale: Ordinul "Steaua României", în grad de cavaler (2002), Crucea de comandor al Ordinului "Meritul Inventiv", Bruxelles, Eureka (1996, 1997, 1999), Medalia de aur "Nicola Tesla", Iugoslavia (1998). Este membru al Societăţii Americane a Inginerilor Mecanici, membru corespondent al Academiei Europene de Ştiinţe şi Arte din Paris, membru al Asociaţiei Internaţionale "Euristika" din Moscova şi preşedinte al Comisiei de Inventică de pe lângă Academia Română.

Pe 14 octombrie, la "Seara valorilor", eveniment organizat anual de municipalitatea ieşeană, prof. univ. dr. Boris Plăhteanu a primit Premiul Pogor pentru întreaga activitate ştiinţifică.