„Întâlnirea mea cu teatrul a fost absolut întâmplătoare“. „Dificultatea meseriei constă în faptul că suntem lipsiţi de sprijin financiar şi întotdeauna am fost prost plătiţi“. „În momentul de faţă, noi trăim nişte momente îngrozitoare, pentru că toate posturile de televiziune se străduiesc să coboare nivelul cultural prin spectacolele de o urâţenie morală mare. Tot borhotul, toate lucrurile urâte sunt prezentate acolo, pentru că aduc rating, aduc public, se uită lumea la ei şi ei câştigă“. „În momentul în care omul scapă de obsesia înavuţirii cu orice preţ şi cât mai repede, atunci se poate crea un front comun, care să poată avea o perspectivă de dezvoltare în timp. Acum, toată lumea vrea să apuce şi să ia ceva“. Interviu cu actorul Victor Rebengiuc
Maestre Rebengiuc, care ar fi etapele importante ale destinului dvs. de mare actor? Cum pot fi ele descrise, povestite, fără a le micşora importanţa sau semnificaţia, cumva, ascunsă?
În primul rând, a fost faptul că mama mea m-a născut... A doua etapă a fost când tatăl nostru ne-a părăsit. Eram încă foarte mici... Am fost crescuţi de bunici, şi acesta a fost marele nostru avantaj. Bunicii noştri ne-au iubit foarte mult, pe mine şi pe fratele meu. Ne-au iubit foarte mult, de la ei am învăţat ce înseamnă a fi om. Bunica mea m-a învăţat să scriu, să citesc şi să socotesc, înainte de a merge la şcoală. După şcoala primară am intrat la Liceul Militar din Predeal, „Marele Voievod Mihai“ se numea. Liceul a fost desfiinţat în 1948. Faptul că am fost la un liceu militar a contribuit enorm de mult la formarea mea, la educaţia mea, mai ales ca disciplină. În sensul că, dacă promit că vin la o anumită oră, vin la acea oră sau, dacă îmi iau un angajament, nu se poate să nu-l respect, decât dacă se întâmplă cine ştie ce calamitate.
Cum a fost întâlnirea cu teatrul?
Întâlnirea mea cu teatrul a fost absolut întâmplătoare. După ce s-a desfiinţat Liceul Militar, unde eram, şi se înfiinţaseră - conform primei reforme socialiste a învăţământului din 1948 - şcolile medii tehnice, am intrat la o şcoală electrotehnică. Părinţii mei îmi spuseseră că din liceul militar puteam să ies cu bacalaureat şi, dacă voiam să urmez cariera militară, mă puteam înscrie la o şcoală de ofiţeri. Eram abia în clasa a treia sau a patra. Desfiinţându-se acel liceu, m-am întors în Bucureşti. Şi trebuie să precizez că m-am născut şi am crescut în Bucureşti, nu cum mă cred unii, basarabean, după nume. Ideea şcolilor tehnice era să capeţi o calificare şi să ai posibilitatea să intri în învăţământul superior, să devii inginer sau orice doreai. Lucrurile n-au stat aşa, până la urmă. În învăţământul superior se putea intra numai pe bază de dosar social. Eu erau copil de mici burghezi, de funcţionari, „n-am avut dreptul“. Dar, în timpul şcolii tehnice, unul dintre colegii mei mai mari mi-a spus că voi juca într-o piesă pe care o pune el în şcoală. Aşa s-a şi întâmplat... Am avut un rol de chiabur. După aceea, un alt coleg mi-a spus, nu vrei să vii să joci la Ateneul Popular, undeva, prin Titan, să joc şi acolo un rol de chiabur... M-am dus şi acolo. Şi, în acest fel, am început să fac teatru, negândindu-mă niciodată că aş putea să-mi fac din asta o profesie. Eu mă pregăteam să devin electrotehnician, specialist în transformatoare electrice. Lucrurile au mers astfel încât, în loc să joc fotbal pe maidan, eu mă duceam şi jucam teatru la Ateneul Popular. Când am terminat şcoala, am făcut un spectacol de la Ateneul Popular, la şcoală, eu împreună cu colegii mei. Eu am avut rolul principal, iar piesa a avut un mare succes. Directorul şcolii mi-a spus atunci că puteam să dau la teatru, să mă fac artist. Şi, atunci, pentru prima dată mi-a venit ideea de a da examen la teatru.
„Cel care mă îndruma pe mine fusese un dansator de bal căruia îi plăcea teatrul“
Ce generaţii aţi prins? A fost generaţia dvs. de actori tineri, apoi, generaţia de mari profesori, iar, puţin mai înainte, generaţia de actori din perioada interbelică.
Înainte de a intra în Institut, nu prea fusesem pe la teatru, abia dacă văzusem un spectacol-două, la un teatru care se numea „Muncă şi Lumină“, pe strada Uranus. După aceea am aflat că Victor Ion Popa avusese teatrul acesta şi, poate, chiar spectacolele pe care le văzusem erau puse chiar de el. După ce am intrat în Institut, am început să-i cunosc... Profesorii mei au fost Aura Cojescu, una dintre cele mai mari actriţe ale acestei ţări, Vlad Mugur, care a fost asistent, Sorana Coroamă, Beate Fredanov. Îl admiram foarte mult pe Bălţăţeanu, pe Ion Manolescu...
Prin ce anume v-a rămas în memorie această generaţie de profesori?
Era o mare generaţie de actori de la care aveai ce învăţa. Toţi acei profesori erau şi mari actori. Unii dintre ei, dacă nu şi-au găsit angajamente în teatru, s-au angajat la Institut, ca profesori. Emil Botta, Mihai Popescu, Mimi Botta, Aurel Munteanu, Aura Buzescu, Marieta Deculescu erau actori extraordinari. Apoi, am avut noroc că am făcut parte dintr-o generaţie de actori foarte dotaţi: George Constantin, Mircea Albulescu, Constantin Rauţchi, Silvia Popovici, Sanda Toma, Draga Olteanu, Amza Pellea, Silviu Stănculescu. Au avut talent, a fost o generaţie foarte talentată. Le plăcea teatrul, iubeau teatrul. Unii dintre colegii mei au greşit că şi-au mâncat talentul. S-au apucat de băutură, au murit devreme.
Ce ne puteţi spune despre felul cum funcţiona relaţia maestru-ucenic? Sau cum a funcţionat ea la dvs.?
Maestrul meu a fost dna Aura Buzescu. Când am intrat în Institut, aveam nişte deprinderi căpătate de la cei care ne îndrumau în căminele culturale. Cel care mă îndruma pe mine fusese un dansator de bal, căruia îi plăcea teatrul. Eu eram convins că era bine ceea ce făceam, pentru că acolo unde jucasem, într-un teatru de cartier, pe Griviţa, eram vedeta cartierului. Eu jucam acolo duminică de duminică. Iar doamna Aura Buzescu a dorit să scap de acele deprinderi şi a lucrat atât de mult cu mine, încât eu, inconştient, ajunsesem să înţeleg ce vrea de la mine. Dar un semestru întreg m-a chinuit, de mă blestemam că am avut ideea să intru la teatru. Ea îmi spunea: economie de mijloace, trebuie să vină totul dinăuntru, să crezi ceea ce spui, să existe personajul în tine, să fii credibil. Şi tot aşa, până când a zis, gata, e bine. De atunci, n-am mai avut probleme. Am rămas foarte buni prieteni. A venit la fiecare premieră a mea şi după fiecare îmi spunea observaţiile ei. Şi întotdeauna avea dreptate. Ca dovadă că ţinea foarte mult la mine a fost faptul că, atunci când am plecat, cu alţi colegi, după Institut, la Teatrul din Craiova, a venit iarna acolo, cu trenul, să ne vadă. Ea, care stătea la Grădina Icoanei şi nu pleca iarna din casă nici măcar până la Podul Izvor!
„Nici în timpul comunismului nu eram bine plătiţi“
Cum aţi caracteriza această profesie acum? E o meserie grea?
Întotdeauna a fost o meserie grea. Te lupţi cu ceva care nu există. Trebuie să construieşti tu personajul din nimic, din nişte litere scrise pe o pagină. E dificil să-ţi construieşti personajul, să intri în inima lui, în gândurile lui, în sufletul lui, să ştii pe cine iubeşte, pe cine urăşte. Sunt o mulţime de lucruri care au fost întotdeauna, nu e de vină epoca. Dificultatea meseriei constă în faptul că suntem lipsiţi de sprijin financiar şi întotdeauna am fost prost plătiţi. Acum au mai găsit şi ideea că, dacă ai ieşit la pensie, nu mai ai voie să joci pe salariu, în cumul.
E un moment mai special, a mai fost actorul vreodată umilit din punct de vedere financiar, ca acum?
Nu-mi aduc aminte... Dar nici în timpul comunismului nu eram bine plătiţi. Eram la categoria prestatori de servicii artistice, laolaltă cu gunoierii, cu frizerii... Era ultima categorie... În străinătate, actorii se plătesc pe proiecte. În Franţa, de exemplu, în afară de Comedia Franceză de la Paris, care este teatru de repertoriu, restul sunt teatre de proiecte. Pregăteşti un spectacol, care se joacă 20-30 de reprezentaţii şi, după aceea, intră alt proiect, pe o perioadă limitată de timp. Chiar dacă ai succes, nu poţi să-l prelungeşti. Actorii, între timp, îşi caută de lucru, încep să lucreze în altă parte.
Faceţi câteva comentarii privind arta ca plăcere şi ca act formativ...
În momentul de faţă, noi trăim nişte momente îngrozitoare, pentru că toate posturile de televiziune se străduiesc să coboare nivelul cultural prin spectacolele de o urâţenie morală mare. Tot borhotul, toate lucrurile urâte sunt prezentate acolo, pentru că aduc rating, aduc public, se uită lumea la ei şi ei câştigă. Dar o asemenea instituţie n-ar trebui să coboare oamenii la acest nivel, ci, dimpotrivă, să încerce să le dea lucruri care să-i educe din ce în ce mai mult, nu să-i facă să se complacă în mocirlă şi să li se pară că altceva mai bun nu există. Majoritatea oamenilor, probabil, sunt atraşi de scandaluri, de certuri, de lucruri urâte, de bătăi, de înjurături.
„E bine ca oamenii să înţeleagă în ce lume trăim“
Dar teatrele, unde se fac spectacole de artă, au spectatori...
Teatrele deocamdată sunt pline, au spectatori şi au piese bune, de autori serioşi. Piese de la care pleci înnobilat. Nu pot să-mi dau seama prea mult despre publicul care vine... De exemplu, joc acum în „Legenda marelui inchizitor“, pe care am ţinut să-l joc, căci mi-a plăcut foarte mult textul. Îl socotesc actual şi teribil de educativ. E bine ca oamenii să înţeleagă în ce lume trăim, ce se întâmplă în această lume cu noi, cu cei care ne conduc pe noi, ce fac ei cu noi ş.a.m.d. Nu mă aşteptam ca acest spectacol să aibă succes la public. Am zis, joc în acest spectacol, îmi face mie plăcere, căci vor veni câţiva oameni interesaţi de Dostoievski, de tema asta, poate vor fi şi câţiva tineri... Spre supriza mea, sala a fost tot timpul plină, am jucat vreo 12 spectacole cu sala plină. Iar cei care vin sunt, în majoritate, tineri. Ştiu că nu este un spectacol de teatru cu acţiune, cu cine ştie ce montare extraordinară, cu cântece, cu dansuri, cu bătăi. Este un teatru de idei, un text dens, care interesează.
Circulă acum mai multe viziuni regizorale decât în perioada comunismului? Sunt mai bune, mai dense, mai actuale?
Nu putem să spunem că sunt mai bune. În perioada comunistă existau totdeauna vizionări, cenzură. Spectacolele nu puteau intra în reprezentaţie publică decât cu aprobarea unei comisii ideologice. La fiecare spectacol veneau şi spuneau: asta, da, asta, nu. Totdeauna se tăiau texte, s-au scos piese, ca „Revizorul“, care nu numai că a fost scos, după 3 spectacole, dar acest lucru a nenorocit teatrul românesc. Acum, nu stă nimeni să facă acest lucru.
Rolul actorului este acela de a introduce, de-a face proaspete nişte idei care, altfel, pot fi uitate, idei care să hrănească omul?
Evident că era o complicitate formidabilă, exista o astfel de tensiune în orice text am fi jucat. Nici nu trebuia să fie un text explicit, ca să ne referim la regimul Ceauşescu, la regimul comunist sau la dictatură... Dacă jucai o piesă clasică, „Iulius Cezar“ sau altceva, imediat actorii sesizau şi subliniau întotdeauna aluziile, care însemnau ceva pentru noi ca societate. Toţi voiam să spunem în gura mare ceva ce ne nemulţumea şi găseam această modalitate de a ne exprima, profitând de textele scrise de Shakespeare sau de alt mare autor clasic.
„În 50 de ani de dictatură, ideea spiritului civic a fost distrusă“
Actorul mare este şi intelectual de elită?
Nu, este un actor... Este un meseriaş, un profesionist. Evident că sunt şi actori mari, care sunt şi intelectuali demni de luat în seamă, dar nu este şi cazul meu.
Dar prin vocea dvs., prin trupul dvs., vin în lume idei mari proaspete, idei care se impun în societate.
Asta este altceva, este profesionism.
Ce puteţi spune despre ideea spiritului civic? Mai există în societate, ca să fie resimţită?
Nu, nu mai există. S-a pierdut... În 50 de ani de dictatură ideea spiritului civic a fost distrusă. Oamenii nu s-au putut solidariza niciodată, niciodată nu s-au putut solidariza într-un front comun. Întotdeauna au fost ascunşi, speriaţi, n-au spus ceea ce au gândit. Eu am avut curajul să spun ceea ce gândesc în timpul comunismului şi nu mai aveam încurajări de la nimeni, nimeni nu se solidariza. Primeam încurajări furtive, pe la spate. „Bravo, ai zis bine“, spuneau, dar nu veneau lângă mine... Eu eram cel nebun, care dădea din gură.
În 20 de ani, credeţi că nu s-a refăcut nimic? Nu simţiţi la oameni această poftă de a fi împreună?
Nu, nimic. Chiar şi Alianţa Civică - unde este?! Am fost şi eu membru fondator al Alianţei Civice şi am participat la câteva şedinţe, dar era o aiureală acolo... Fiecare venea cu prostiile lui. Nu aveau perspectivă, nu ştiau ce vor...
Dar cum s-ar putea face o pledoarie, care să ajungă să fie una practică, în spiritul cultivării comunicării şi spiritului civic?
Cred că este o chestie de mentalitate. În momentul în care omul scapă de obsesia înavuţirii cu orice preţ şi cât mai repede, atunci se poate crea un front comun, care să poată avea o perspectivă de dezvoltare în timp. Acum, toată lumea vrea să apuce şi să ia ceva. Cu asta s-au ocupat toţi care au făcut mari averi. N-au făcut decât să ia, să fure de peste tot, de la stat, de la noi, din asfalt, din tot ce a fost.
Dacă aţi face o comparaţie cu generaţia dvs., ce-aţi avea de spus despre această tânără generaţie?
N-a mai ieşit o generaţie compactă foarte bună, ca generaţia de aur, să spunem. Sunt copii cu talent, care s-au şi afirmat deja. Joc alături de unii dintre ei, care-mi sunt foarte dragi. E un sentiment de reciprocitate din punctul de vedere al respectului şi al înţelegerii şi sunt copii de mare viitor. Din păcate, au rămas toate ca pe vremea lui Ceauşescu. În general, instituţiile vocaţionale, ca artele teatrale, muzica, pictura, trebuie să ţină de Ministerul Culturii, nu de Ministerul Educaţiei, căci sistemul universitar nu este valabil într-o şcoală vocaţională, nu funcţionează bine. Drept dovadă este ceea ce se întâmplă acum în şcoală. Au câte 60 de studenţi într-un an... Aşa ceva nu se poate. Nu ai cum să lucrezi cu fiecare în parte. Nu e ca la ştiinţele exacte, să spunem, unde vine profesorul şi ţine o prelegere, ai seminarii, dai o lucrare... Se lucrează cu fiecare în parte ore în şir. Cât am fost eu rector, am încercat să readucem şcolile vocaţionale la Ministerul Culturii. Nu am izbutit.
▲ „După ce am intrat în Europa, noi am început să ne îndepărtăm de ea“
Ce aţi putea spune despre sensul europenizării societăţii româneşti? În ce fază de adaptare suntem acum?
După ce am intrat în Europa, noi am început să ne îndepărtăm de ea, din păcate. Din prostie... Lasă că ştim noi, nu ne învaţă ei... Noi vrem să fim ca Europa, că ei au bani mai mulţi şi străzi mai curate, dar nu ştim că ei au muncit pentru asta. Noi credem că, de-acum, gata, dacă am intrat în Uniunea Europeană, suntem europeni.
Noi suntem cunoscuţi în Europa?
Este Silviu Purcărete foarte cunoscut, Ciulei, Pintilie, ei au făcut spectacole ani de zile la Paris. Apoi, tinerii care au luat premii la Cannes. Continentul ne ştie, ne cunoaşte. Sigur că sunt şi uscături, care ne fac de râs.
În ce moment ne aflăm cu teatrul românesc, în ansamblu?
Nu există ceva deosebit în teatru, în momentul de faţă. A fost perioada anilor â70, în care lucrau Ciulei, Pintilie, Esrig, Vlad Mugur, Giurchescu, care era într-o formă bună. Erau nişte spectacole extraordinare care au trezit interesul celor din Occident. Perioada 1965-1971 a fost una extraordinară pentru teatru, de scenografi extraordinari. În momentul de faţă nu există o asemenea perioadă. Nu mai sunt aceşti regizori. Erau artişti, regizori mari de tot. În teatru, acum, nu avem asemenea oameni, n-au apărut.
Se poate vorbi, în momentul de faţă, şi despre ceva bun în realitatea românescă, despre care să vorbiţi cu plăcere?
Bucureştiul acesta îmi este cel mai drag oraş din lume. În el am crescut, căci n-am avut rude la ţară, la care să merg în vacanţe... Sunt foarte trist că acest oraş este atât de neîngrijit. Se construieşte mult şi prost, nu există o disciplină, o rigoare a construcţiilor. Nu se poate ca fiecare să construiască ce vrea, trebuie să te aliniezi, să vezi ce e în dreapta, ce e în stânga ta... Ori dărâmi totul şi faci altceva, ori respectă ceea ce este pe lângă tine. Numărul de maşini a crescut îngrozitor de mult. Trotuarele nu mai sunt ale pietonilor, ci tot ale maşinilor. Se circulă cu maşina şi pe stradă, şi pe trotuar. Este o agresiune continuă asupra pietonului. Mie îmi place să fiu pieton. Am maşină, dar merg foarte rar cu ea din cauza nebuniei din trafic.
Totuşi, de ce credeţi că se vorbeşte atât de îndârjit şi pe stradă, şi în instituţii?
Oamenii sunt necăjiţi, au o fragilitate prea mare înăuntru. Nu e uşor să treci din stadiul de asistat, cum am fost noi, timp de 50 de ani, la stadiul de independent, de om care trebuie să-şi hotărască soarta, să aibă singur grija familiei lui, să aibă iniţiativă, să creeze ceva pentru el şi pentru familie. Toţi vor să ni se dea. Am rămas cu acest obicei. Şi nu se mai dă...
Mulţi redescoperă credinţă... Nu cumva Biserica este, pentru mulţi dintre noi, mai mult o chestiune culturală decât spirituală sau, cel puţin, morală?
Este foarte bine că mulţi descoperă Biserica. Păcat că nu au făcut-o mai demult, căci toţi au fost botezaţi. Dacă oamenii ar şti că nu trebuie să facă lucruri care să-L supere pe Dumnezeu... Dar pe noi nu ne mai interesează că Se supără Dumnezeu pe noi.
Care ar fi lucrurile bune pe care le puteţi repera în lumea noastră?
Nepotul meu e cel mai bun lucru. Faptul că sunt sănătos, că, la vârsta mea, pot să joc teatru la un nivel ridicat. Sunt capabil de un efort aşa cum eram şi în tinereţe. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta şi pentru faptul că am o familie sănătoasă. Acestea sunt lucrurile bune pe care le am. În rest - nu mai am dreptul la cumul, am avut o firmă, am desfiinţat-o pentru că au crescut impozitele...
Dar, faptul că avem libertate nu e un mare lucru?
Eu am fost liber şi înainte, am spus întotdeauna ceea ce am crezut. Nu am putut să am două feţe, nu l-am cântat niciodată pe Ceauşescu.
