De 12 ani, Fundaţia „Şanse Egale pentru Femei“, condusă de Dina Loghin, luptă pentru promovarea şi apărarea drepturilor femeilor în România, o ţară în care până şi gândirea de stat favorizează discriminarea acestora. În decursul acestei perioade, fundaţia, prima de acest gen din Moldova, a derulat zeci de programe de combatere a violenţei domestice, de sprijin a mamelor singure, de eliminare a discrepanţelor de orice fel între femei şi bărbaţi. Soluţia ideală pentru o reală egalitate de şanse constă însă în prevenirea acestor forme de discriminare, activitate în care, din nefericire, guvernele nu se sinchisesc să investească bani.
Când a început „lupta“ fundaţiei pe care o conduceţi pentru drepturile femeilor din România?
Practic, Fundaţia „Şanse Egale pentru Femei“ (ŞEF) funcţionează din 1995, dar personalitatea juridică am obţinut-o în 1996, de Mărţişor. N-am crezut atunci că a te ocupa de drepturile femeii este o problemă atât de respinsă şi atât de puţin acceptată de public. A fost foarte multă lume care a pus eticheta de „feministe nebune“. Ce ne-am propus noi a fost ca într-adevăr să dorim ca o perspectivă a femeii să regăsească în activitatea noastră de zi cu zi.
Ce v-a determinat pe dumneavoastră, inginer hidrotehnist de meserie, să vă apucaţi de aşa ceva?
Tatăl meu a fost militar. În blocul în care locuiam, toate nevestele erau casnice, cu excepţia mamei mele şi a încă uneia dintre ele. La un moment dat, una dintre femeile acelea cu patru clase primare mi-a spus aşa: „Ştii, o femeie care e gospodină, indiferent că-i mai apar doi oameni la masă, mai toarnă o cană de apă în supă, mai mărunţeşte carnea şi hrăneşte, din ce are-n casă, încă două guri“. Deci, o femeie este un foarte bun administrator de resurse. Acolo unde femeia e gospodină se vede acest lucru şi acasă, şi la serviciu. Şi dacă femeilor, indiferent de nivelul de pregătire, indiferent de starea materială, le dai acel plus de încredere în sine, le dai acel plus de curaj să ia o decizie, poate neaşteptată pentru cei din jur, înregistrează progrese fantastice. Şi când am înţeles treaba asta, m-am apucat să ajut femeile.
Femeile au nevoie de independenţă financiară
De ce era nevoie de o astfel de fundaţie în spaţiul public al anilor ’90?
Fundaţia încerca şi încearcă să ajute orice categorie de femei. Ideea era că pentru o femeie cu studii superioare, care nu are încă un loc de muncă sau îl are şi este foarte ocupată e nevoie de nişte programe, cum ar fi cel de mare actualitate, al Uniunii Europene, despre concilierea vieţii de familie cu cea profesională. Pentru că sunt probleme legate de creşterea copiilor, de munca în casă, de apropiaţi bolnavi. Pentru femeile care nu au studii superioare, dar au un loc de muncă, există aceeaşi problemă, iar pentru femeile fără nici un fel de studii e nevoie să găseşti nişte soluţii pentru a avea independenţă financiară. Această independenţă a fost chiar unul dintre punctele noastre de reper, astfel încât femeia să nu fie obligată să treacă prin tot soiul de umilinţe ca să ceară bani pentru hainele copilului sau pentru oricare alte nevoi. Acum, spre exemplu, sunt aceste femei cu soţi militari plecaţi în Irak sau în Afganistan. Dacă ele nu au o meserie, în cazul nefericit al morţii soţilor, sunt condamnate la sărăcie lucie. Sau mai există căsniciile eşuate, cu divorţ, cazuri în care copiii rămân în grija mamei. Dacă femeia nu are o bază pe care să-şi construiască o carieră, rămâne dependentă de cei din jur, care pot să o ajute sau nu. Dependenţa nu-i un lucru bun.
În ce proporţie sunt independente financiar, în prezent, româncele?
E foarte greu de spus, pentru că nu prea există statistici. Abia acum, cu bani europeni, Agenţia Naţională pentru Egalitate de Şanse a început să facă mai multe studii şi cercetări. Pe de altă parte, peste tot în lume, statisticile care prezintă şomajul nu sunt cele reale. Şomajul înseamnă un număr de luni. Dacă acesta a fost depăşit, femeia respectivă dispare „din acte“, nu mai este şomeră. De asemenea, nici evidenţele legate de firmele conduse de femei nu spun mare lucru, pentru că nu ştii ce se ascunde în spate. Poate fi firma soţului, înregistrată pe numele femeii.
V-aţi luptat pentru independenţa femeii, dar şi pentru combaterea violenţei, în special a celei domestice. Cum sunt finanţate aceste programe?
La nivel mondial, nu numai la noi, a fost o presiune foarte mare din partea finanţatorilor pentru a concepe şi a dezvolta programe legate de violenţa asupra femeii: violenţă emoţională, violenţă economică, violenţă domestică. Aşa am ajuns să lansăm primul proiect din România de combatere a traficului de fiinţe umane, după care treaba a fost preluată de Poliţie. E nevoie însă de prevenire. Nu trebuie să aşteptăm să fie mai întâi victimă şi abia apoi să acţionăm.
Pomeneaţi mai sus de violenţa economică asupra femeii. Cum se manifestă aceasta?
Violenţa economică asupra femeii poate fi privită pe multiple planuri. Există şi acea formă de violenţă economică atunci când şi soţul, şi soţia au salarii, dar el o controlează pe ea la sânge, pentru fiecare bănuţ. Sau, un alt exemplu: tatăl nu-şi lasă fiica să-şi continue studiile, punând-o să muncească la câmp sau să se mărite. Şi asta e o formă de violenţă economică asupra femeii.
După cum arată statisticile din ţările în care se face foarte multă cercetare, cam în 80% dintre cazuri violenţa asupra copiilor, când vine din partea bărbatului, este o chestie colaterală a violenţei asupra femeii. Pentru că bărbatul încearcă să chinuie femeia chinuindu-i pe cei dragi ei. Supărarea mea cea mai mare, pe toate guvernele care-au fost până acum, este că nu am reuşit niciodată să obţin finanţare pe programe destinate femeilor, dar nu în stadiul în care acestea au devenit victime, ci înainte de asta.
„Femeia, la ţară, tace şi rabdă“
Este, în prezent, violenţa domestică un fenomen îngrijorător în România?
Este destul de îngrijorător. Şi a crescut foarte mult şi la nivel mondial. Fenomenul este alimentat de stres, de lipsa siguranţei zilei de mâine, de dorinţa de a avea mai mulţi bani, de media, din păcate, şi în special de televiziune. Atâta violenţă, câtă vedem, din nefericire, la televizor, nu este bună nici pentru copil, nici pentru adulţi.
Unde a devenit mai vizibil, în mediul rural sau în oraşe?
La ţară, e mai vizibil pentru o anumită categorie de populaţie. Intelectualele, de obicei, intră sub incidenţa „sindromului nevestei bătute“ şi pot îndura ani de zile bătăile soţului, fără a spune nimănui, pentru că le este ruşine. Iar la ţară, femeia tace şi rabdă. De aceea, insist asupra necesităţii unor programe de educaţie pentru mame şi pentru copii. Nu trebuie fata crescută să fie sclavă şi băiatul crescut să fie stăpân.
Ţin minte un caz tipic de violenţă economică. La un seminar, la Oradea, după o discuţie despre femei, despre felul în care ar trebui să lupte pentru drepturile lor, o doamnă consilier local s-a ridicat în picioare şi a început să ne spună povestea ei de viaţă. Ne-a povestit cum a terminat şcoala, la ţară, şefă de promoţie şi tatăl ei n-a lăsat-o să meargă mai departe, la facultate. A profitat de absenţa lui de acasă, câteva zile, şi şi-a găsit un post de învăţătoare la capătul judeţului, într-un sat îndepărtat. S-a angajat acolo învăţătoare, iar după patru ani a ajuns directoarea şcolii. Imediat după aceea, UDMR i-a propus să candideze pe listele sale pentru funcţia de consilier local. A votat-o tot satul. Şi-a iertat tatăl, pentru greşeala lui de a n-o lăsa să meargă mai departe la studii, dar a rămas cu regretul că ar fi putut să facă mult mai multe în viaţă. Ea s-a realizat la nivelul la care a blocat-o tatăl. După această confesiune, majoritatea femeilor participante şi-au spus povestea de succes, care avea în spate o altă poveste, plină de bariere puse în cale de o gândire obtuză.
Programele de prevenire, esenţiale în combaterea violenţei de orice fel
Care ar fi soluţiile pentru prevenirea acestor forme de violenţă asupra femeii?
Pentru prevenire, programul este complex. Nu se poate face prevenire cu un clip la radio sau la televizor. În primul rând, trebuie lucrat în şcoală, cu copiii. Chiar am început în două comune din judeţul Iaşi să lucrăm cu copii, învăţându-i că puterea nu trebuie folosită pentru a o revărsa asupra altcuiva. Trebuie încurajaţi şi profesorii din şcoli, dar şi preoţii, în biserici, să discute cu cei din comunitate despre ce înseamnă respect în familie. În plus, trebuie lucrat cu femeile pe ceea ce numim „respect faţă de propria persoană“. Şi, în final, cel mai important, trebuie lucrat cu soţii.
Există acum programe destinate bărbaţilor?
Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, care, de fapt, se ocupă de violenţa domestică, a finanţat mai multe programe de acest gen şi chiar a înfiinţat centre pentru agresori. Sunt de acord cu aceste centre, pentru că dacă duci femeia agresată într-un adăpost, apoi o trimiţi acasă şi, între timp, n-ai lucrat cu agresorul, n-ai nici un rezultat, n-ai făcut nimic. Eu rămân la ideea că în fiecare om există ceva bun. Trebuie însă să ştii cum să ajungi la acel „ceva“.
Pe ultimul loc în Europa la capitolul femei-politician
De ce în România sunt atât de puţine femei implicate în politică?
Suntem pe ultimul loc în Europa din acest punct de vedere. Şi sunt două cauze majore. Prima este aceea că cele mai multe dintre femei nu vor. Unele dintre ele doresc să câştige bani şi se implică în afaceri, în detrimentul vieţii politice, în care ar trebui să fie supuse liniei şi interesului de partid şi, din acest punct de vedere, n-ar reuşi să schimbe ceva. Apoi, altora, cu potenţial (şi sunt foarte multe), nu le-a trecut prin cap aşa ceva. Asta pe de o parte. A doua cauză majoră este sistemul nostru electoral şi faptul că s-a mers pe liste de partid. În felul acesta, partidele au fost închise, n-au acceptat nou-veniţi, iar selecţia pe liste s-a făcut pe bani, pe notorietate. În plus, poporul needucat votează lista. În străinătate, partidele caută cu lumânarea oameni de calitate care să-i reprezinte. În Irlanda, spre exemplu, aşa au ajuns foarte multe femei în politică.
La noi, femeile care sunt puse pe liste şi au şansa să fie alese ajung acolo pe alte criterii. Nu ştim care sunt acestea, dar când te uiţi la calitatea muncii prestate, ţi se face rău. Dincolo de faptul că nu sunt pregătite să înţeleagă problemele oamenilor, nu înţeleg doctrina partidului din care fac parte. Asta e valabil şi pentru cei mai mulţi dintre bărbaţii politicieni. Dar dacă vrem să avem mai multe femei în politică, trebuie să justificăm asta prin rezultate. Şi dacă acestea nu există, cum să promovezi ideea mai departe? Femeile ar trebui să fie se distingă prin ceea ce fac, tocmai pentru a ocupa aceste locuri.
Ce ar trebui făcut pentru implicarea mai multor femei în lumea politicului?
Ideea cotei pe liste (un bărbat, o femeie) ar fi una dintre soluţii. La noi s-a admis cotă pentru minorităţi, cotă pentru rromi, dar cotă pentru femei, nu. E şi asta o altă formă de discriminare a femeii.
Acum, în România există doar una sau doua femei prefect, la Satu Mare. Iar din â90 încoace, n-a ieşit nici o femeie primar în nici unul dintre oraşele mari. La nivel de comune, procentul femeilor-primar este sub 2%. Nu e normal.
Discriminarea la angajare, fără rezolvare încă
Ce alte forme de discriminare sunt identificabile în ceea ce priveşte femeia?
În afară de discriminarea politică, despre care vorbeam anterior, rămâne ca o mare problemă discriminarea la angajare. Nici această formă nu este foarte vizibilă, pentru că femeile, nefiind educate în acest sens, nu raportează sau nu cred că ceea ce li s-a întâmplat se cheamă discriminare. Ele spun: „A fost nedrept“. În cele mai multe cazuri, la angajare li se spune femeilor tinere că n-au experienţă, celor trecute de 30 de ani li se spune că au prea multă experienţă pentru locul de muncă respectiv sau nu sunt angajate pentru că nu au copii şi vor trebui să nască. Dacă femeia nu este căsătorită, se invocă faptul că se va căsători şi va face copii, dacă e căsătorită şi nu are copii - va face, dacă e căsătorită şi are copii nu e angajată pentru că se presupune că va avea probleme cu creşterea copiilor.
După cum spuneam, fenomenul nu este vizibil, pentru că încă există o prăpastie între cerere şi ofertă pe piaţa muncii şi pentru că încă funcţionează foarte mult „pilele“ şi „pilele“ n-au sex; toţi părinţii au şi fete, şi băieţi.
Cum se explică discrepanţa între felul în care sunt plătite femeile pentru muncile destinate exclusiv lor şi salariile bărbaţilor pentru locuri de muncă specific masculine?
În Sănătate şi Educaţie, domenii în care predomină locuri de muncă feminine, salariile sunt cele mai mici, iar funcţiile de conducere sunt, culmea ironiei, în 99% dintre cazuri, deţinute de bărbaţi. Plata se face pe grile, iar bărbaţii, fiind primii în promovare, apar cu salarii mai mari. Iar în celelalte domenii, salariile sunt plătite în funcţie de evaluarea persoanei. Şi se consideră că unui bărbat trebuie să i se dea mai mult.
Bugete concepute din perspectiva de gen, o soluţie pentru salarii egale pentru femei şi bărbaţi
În ce fel ar putea fi ameliorată această situaţie?
Există acum ca prioritate la Uniunea Europeană conceperea bugetelor din perspectiva de gen. S-a făcut o cercetare foarte serioasă, iar Comisia Europeană a avut o consultare în primăvară, în urma căreia s-a stabilit că, de la anul, se va acorda o foarte mare atenţie în cadrul tuturor liniilor de buget pentru a vedea dacă s-a ţinut cont de impactul bugetului asupra vieţii oamenilor, femei şi bărbaţi. Noi am avut un proiect pilot anul trecut, în care am analizat în mai multe judeţe dacă bugetele consiliilor locale cuprind sume alocate programelor de prevenire a violenţei domestice. Nu existau, bineînţeles.
În primăvară, am lucrat la un proiect PHARE, în care am analizat, la Parlament, în ce fel şi cum bugetul de stat are nişte linii de pe care poţi identifica dacă se acordă egală atenţie femeilor şi bărbaţilor.
Exemplele sunt simple şi la îndemână. Întotdeauna, în cazul restructurării sau închiderii marilor întreprinderi, primele trimise în şomaj au fost femeile. În cazul bărbaţilor, atunci când au fost trimişi în şomaj, li s-au oferit plăţi compensatorii. Din nou - discriminare. E o problemă de bugetare în bugetul statului. În momentul în care gândirea de stat se va schimba, vor exista şanse egale pentru bărbaţi şi femei.
Ce le lipseşte româncelor astfel încât să lupte mai mult pentru drepturile lor?
Am impresia că nu sunt suficient de ambiţioase şi că nu îndrăznesc să viseze. Dacă nu visezi că poţi să faci o catedrală, nu reuşeşti să faci, în final, nici măcar o bisericuţă de lemn. Pentru că, altfel, sunt puternice. Îmi aduc aminte de un program al nostru pentru mame singure. Am cunoscut două femei cu câte 4 copii, văduve amândouă, mici de statură, care lucrau în ture de noapte şi făceau tot ce era posibil să-şi crească frumos copiii. Nu cedau deloc. Deci, cred că suntem puternice, dar fără busolă.
▲
Hidrotehnist de meserie, „feministă“ prin convingere
Dina Loghin, preşedinta Fundaţiei „Şanse Egale pentru Femei“ (ŞEF), este una dintre cele mai mari specialiste din România în ceea ce priveşte programele de promovare a drepturilor femeilor şi a campaniilor destinate eliminării discriminării. De profesie inginer hidrotehnist, a început activitatea în domeniul drepturilor femeilor în 1996, după ce a participat la un seminar al Organizaiei Naţiunilor Unite (ONU), la care a cunoscut o serie întreagă de femei de succes. Acestea au făcut-o „să viseze“ că poate să facă ceva în acest domeniu. S-a specializat pe parcurs, urmând cursuri de management competitiv la Open University - Open Business School (prin CODECS, 1995-1996), un master în Studii de gen la Facultatea de Studii Politice/Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA, Bucureşti, 1999-2001) şi a participat la zeci de seminarii internaţionale de profil.
Este cunoscută pentru implicarea în două mari campanii internaţionale: prima a privit impactul medicinei reproductive şi a ingineriei genetice asupra femeilor, iar cea de-a doua a avut ca obiectiv soluţionarea unei situaţii încă nerezolvate la nivelul Uniunii Europene şi anume îngrijirea în comunitate, care se adresează copiilor, vârstnicilor şi persoanelor dependente (programul SMART), în derulare în prezent.
Dina Loghin e o optimistă incurabilă. Crede în ceea ce face şi speră ca într-un viitor nu prea îndepărtat şansele femeilor din România să fie, în sfârşit, egale cu cele ale bărbaţilor. Pentru cei care nu înţeleg utilitatea activităţii pe care o desfăşoară, preşedinta ŞEF dă un exemplu mai mult decât elocvent: „Fiica mea nu înţelegea de ce fac eu munca asta, de ce mă zbat pentru drepturile femeilor. Îmi spunea: «Măi, mamă, tu eşti o fată deşteaptă. De ce alergi după fluturi cu drepturile astea ale femeilor?». Asta până s-a dus la primul interviu de angajare. Atunci a înţeles“.
