„În diaspora, Biserica joacă un rol de mediator cultural”

Imaginea pe care noi, cei rămași în țară, o avem despre migranții români și despre fenomenul migrației este constant distorsionată de stereotipurile cultivate de discursul politic și cel din media - diaspora civilizată, care votează, și diaspora vinovată de dezechilibrele demografice și cele de pe piața muncii; migranții cu povești de succes și migranții care ne fac de râs. Pornind de la o cercetare despre imaginea de țară în rândul migranților români din Marea Britanie, cercetătoarea Alina Dolea, ea însăși migrant acolo, a descoperit interesante nuanțe ale acestui fenomen și o puternică încărcătură emoțională care domină toate experiențele de migrație. Despre toate aceste observații, dar și despre cum ar trebui construite politicile statului român pentru diaspora am discutat în interviul pe care ni l-a acordat.

Pornind de la concluziile desprinse în urma focus-grupurilor pe care le-ați realizat în cadrul cercetării, care este acum ima­ginea migrantului român în Marea Britanie?

Ce m-a interesat pe mine a fost legătura aceasta dintre migranți și imaginea de țară: cum văd migranții din Marea Britanie ­România, ce imagini au despre țară, cum își definesc identitatea prin raportare la țara de origine, dar și prin raportare la țara de destinație.

Legat de modul în care sunt ei percepuți acolo, discuția este destul de complexă. Pe de o parte, au existat campanii mediatice masive împotriva migrației și în special împotriva ultimului val de migrație, reprezentat de cetățenii bulgari și români. S-a vorbit explicit despre „hoarde”, despre „mase” care „invadează” Marea Britanie.

Pe de altă parte, există și un anumit strat istoric în ceea ce privește imaginea britanicilor despre România - o țară înapoiată, nedezvoltată. Sunt cercetători care susțin că la perpetuarea acestei imagini a contribuit inclusiv discursul Reginei Maria din timpul Primului Război Mondial, când a venit să ceară ajutor. Apoi au fost imaginile de după căderea comunismului, cu orfelinatele cu condiții greu de imaginat, sărăcia - toate au ajuns pe fluxurile interna­ționale de presă, inclusiv în Marea Britanie.

Acum, în contextul pandemiei, faptul că foarte mulți români au făcut parte din ceea ce Guvernul britanic a denumit „essential workers” (lucrători esențiali), aici intrând angajații din Sistemul Național de Sănătate (NHS), din lanțurile de distribuție, a condus la o îmbunătățire a imaginii. Dar dacă ar fi să vorbim despre per­cepții generale, cred că este unanim acceptat de autoritățile engleze faptul că România are mai degrabă o imagine negativă în Marea Britanie și la asta au contribuit preponderent campaniile mediatice.

Însă participanții la focus-grupuri spun că fac o distincție între discursul mediatic și experiența lor de zi cu zi, care le arată că sunt foarte apreciați, că sunt serioși, că au o etică a muncii. Aici există un alt contract social. Spre exemplu, unii merg la o petrecere, iar a doua zi sună angajatorul, anunță că sunt bolnavi și nu merg la serviciu. Românii nu fac aproape niciodată asta și sunt văzuți ca fiind foarte de încredere. Motiv pentru care sunt și foarte căutați de angajatori. 

„Există o raportare la un «acasă» idilic” 

Care este proiecția României de azi, ca țară, în rândurile migranților?

E foarte, foarte diversă. I-am întrebat, spre exemplu, cum vedeau România în momentul în care au plecat și cum o văd acum. Și vorbim de experiențe diferite de migrație - de la persoane care sunt aici de doi-trei ani până la persoane care sunt aici de 15 ani. Per total, era vorba de o Românie care nu le mai putea oferi ceea ce aveau nevoie, fie că era vorba despre condiții de trai, fie despre șanse pentru copii, alt sistem de educație. Unii au povestit că s-au simțit sufocați de sistemul de relații care există în continuare, alții erau dezamăgiți că în politică nu se întâmpla schimbarea pe care o așteptau.

Când i-am întrebat pe par­ticipanți cum văd România acum, majoritatea au spus că o văd schimbată. De la distanță se văd în special lucrurile mai bune - că există mai multe șosele, condiții mai bune, sigur, cu nuanțe, aeroporturi peste tot, care încep să se modernizeze și ei, călătorind cu avionul, văd asta. Dar se fac distincții între aceste lucruri bune și statul român, care este unanim considerat nereformat, înapoiat, nemodernizat, căruia îi lipsesc infrastructura și modul de rela­ționare cu cetățenii.

Sunt, deci, multe dimensiuni - cea legată de funcționarea statului, politicienii (care sunt corupți), țara, partea de geografie (cât de frumoasă este), cultura, obiceiurile, tradițiile, limba, evident valorizate foarte mult. Există o raportare la un „acasă” idilic, pe care participanții și-l întrețin fie prin nostalgia pentru copilărie sau tinerețe, pe care oricare dintre noi o resimte când se uită în propriul trecut, fie prin dorința de reîntoarcere către un loc cunoscut, în care gradul de confort mental e mult mai mare.

Însă în toate discursurile despre România emoția e foarte prezentă. N-aș fi crezut că o cercetare despre cum își construiesc ei ima­ginea de țară și propria identitate ajunge să fie până la urmă o cercetare despre emoții.

Care este prețul emoțional pe care îl presupune mi­grația?

Participanții au vorbit foarte mult despre cum s-au simțit, despre ce a însemnat experiența de migrație din mai multe perspective. Nu neapărat despre moti­vațiile de a pleca din România, ci despre ce a însemnat să se adapteze. Preponderent, tindem să credem că migranții care au mai puțină educație sau mai puține specializări au dificultăți mai mari de întâmpinat, în vreme ce ex­perții sau cei cu job-uri foarte bune întâmpină mai puține dificultăți. Or, în mod cu totul surprinzător, când e vorba de emoții, nu există diferențe. Toți resimt însingurarea. Intervine chiar și o dimensiune psihologică. Pentru că vorbesc despre stimă de sine, despre anxietate, despre frică, despre teama de inadecvare, de ridicol. Unii dintre participanți povesteau că atunci când au venit credeau că știu perfect limba engleză și aici și-au dat seama că nu înțeleg nimic. Apoi teama de a nu aparține locului, de a fi străin, până la urmă.

Inclusiv aceste întâlniri de ­focus-grupuri au fost ca niște sesiuni de terapie de grup, în care s-a vorbit foarte mult despre cum se simt aici prin raportare la alți români, la alte categorii de migranți, la rezidenți, dar și prin raportare la cei rămași acasă. De mult ori, participanții povestesc despre momente în care merg acasă și li se reproșează că au plecat, li se neagă legitimitatea unor opinii despre țară prin faptul că nu mai trăiesc acolo. Sau se simt respinși, li se spune că vin cu ifose, să arate ce case sau câștiguri semnificative au. Vorbesc despre un soi de invidie, inclusiv aici, între migranți. Există însă și cazuri de migranți care s-au adaptat, care se văd trăind aici până la pensie sau pentru totdeauna.

Toate negocierile astea, nu doar identitare, ci și emoționale sunt foarte complexe. Iar aceste emoții sunt stârnite, la intervale regulate, de anumite discursuri care apar în media sau de anumite discursuri politice, mai ales în context electoral (sau în contextul pandemiei, când unora dintre migranți li s-a reproșat că aduc COVID în țară). S-au simțit folosiți și abandonați, ăștia sunt termenii folosiți explicit.

Ce rol are Biserica în toată povestea lor de migrație?

Nu am întrebat în mod clar, dar percepția mea a fost că Bisericile joacă un rol foarte important în diaspora. Cred că este insti­tuția cea mai importantă pentru comunitatea de români. Există câteva zeci de biserici, de toate confesiunile, pe tot teritoriul ­Marii Britanii. Preoții și re­prezentanții bisericilor sunt foarte activi în viața lor - participă la evenimente, și-au construit co­munități în social media, transmit slujbe, inclusiv online, mai ales în contextul pandemiei. Când am început cercetarea, am primit recomandarea de a merge la biserică să-mi dau seama cu ce probleme se confruntă comunitatea și pentru a înțelege specificul comunității.

Există și foarte multe inițiative civice, comunitare, pornite din biserici (strângeri de fonduri pentru decese, repatriere). Cumva, Biserica joacă în diaspora un rol de mediator cultural, pe care alte instituții nu-l au. Consulatul își asumă în principal rolul de reprezentare, mai ales pe parte diplomatică, evenimente de diplomație publică (evenimente în social media, discuții cu reprezentanți din diaspora, sesiuni de întrebări și răspunsuri, mai ales în contextul ieșirii Marii Britanii din UE). Dar e nevoie de mult mai multe acti­vități. Asta ar fi, cred, o temă de cercetare senzațională - despre cum percep românii din diaspora Biserica. 

„În Marea Britanie se coagulează un fel de conștiință de sine a comunității românești” 

Ce soluții ați sugera, pentru îmbunătățirea relației între statul român și diaspora?

Și aici lucrurile sunt mai nuanțate. Există o reformă vizibilă la nivel consular, atâta doar că rețeaua consulară a fost proiectată pentru o comunitate de români mult mai mică. De aici, apar, de fapt, o parte dintre probleme. Creșterea comunității românești a fost accelerată, a fost un fenomen brusc și asta a pus o presiune incredibilă pe rețeaua consulară. Iar modernizarea, din păcate, se întâmplă mai lent. Or, românii, odată plecați, încep să se obișnuiască cu administrații publice locale digitalizate, mai abile în interacțiunea cu cetă­țeanul și atunci apare această fractură între așteptări.

Apoi, o mare problemă este că în alcătuirea sau în inițierea de politici pe zona relației cu mi­granții nu se pornește de la cunoașterea migranților, nu se știu problemele de pe agenda lor. Pentru orice tip de politici pentru diaspora ar trebui să existe niște cercetări solide, pentru a identifica aceste probleme.

Totuși, contextul pandemiei a condus către o digitalizare a comunicării. Aici, în Marea Britanie, există consulate itinerante, dar există și sesiuni de informare, de discuții, dezbateri cu comunitatea. Aceste evenimente, care sunt recurente, au tocmai acest scop - să vadă care sunt problemele comu­nității. Sunt utile, cum ar fi utile și evenimente de interacțiune, în cadrul cărora oamenii să poată povesti despre problemele cu care se confruntă. Sau evenimentele de relaționare cu asociații, cu voluntari, cu ONG-uri care activează în comunitate. În Marea Britanie, există din ce în ce mai multe și se coagulează un fel de conștiință de sine a comunității românești. Românii au început să conștientizeze că sunt foarte mulți, se vorbește de mai mult de un milion de români care au drept de ședere temporară sau permanentă. Asta duce inclusiv la nevoia de a fi mai bine văzuți, mai bine reprezentați, administrativ, politic. Se vorbește despre nevoia de a avea nu doar consilieri locali, regionali, ci chiar un membru în Parlament.

Sunt numeroase asociații care fac o mulțime de programe și proiecte de combatere a traficului de persoane, a violenței domestice, pentru categorii vulnerabile de migranți, dar și programe edu­caționale pentru copii, în limba română - se aduc cărți, au apărut inițiative inclusiv în social media, de citire de povești în limba română, astfel încât copiii să nu piardă contactul cu limba. Numai că genul ăsta de programe trebuie să fie foarte variat și mai puțin prescriptiv. Adică, nu trebuie pornit de la premisa că toți românii din diaspora trebuie, spre exemplu, să urmeze cursuri de limba română. E nevoie de o reprezentare a culturii române dincolo de poveștile tradiționale sau dincolo de cultura de patrimoniu. E nevoie de o integrare a culturii române moderne - literatură, filme, inclusiv cele din „noul val” cinematografic românesc, sculptură, pictură. Toate nevoile astea există, cum există și nevoia de dansuri populare, nevoia de a sărbători Ziua Națio­nală cu mici și bere. Toate trebuie îndeplinite, dar nu prescriptiv. De aceea, instituțiile statului român din diaspora trebuie să fie niște platforme de interacțiune între români, pentru a le cu­noaște nevoile. Dar cred că e nevoie de timp pentru ca și cultura instituțională să devină una care să cultive o relație mai mică de putere între tot ce înseamnă funcționari, diplomați aflați la post și comunitățile românești.

Cum se explică discursul lamentației vizavi de mi­gra­ție în societatea românească?

Pot să emit doar niște ipoteze. Cred că tot ce vedem la nivel social, lamentația de care vorbiți, este, de fapt, rezultatul unor discursuri publice care au susținut asta. Fenomenul migrației a fost accelerat și plecarea românilor nu s-a produs treptat, ci brusc. Evident că au apărut și niște dezechilibre pe piața muncii, despre care a început să se vorbească, dar modul în care s-a vorbit, adică tipul de discurs despre migrație, nu a fost unul care să cuprindă acele atât de multe nuanțe ale migrației. De cele mai multe ori vorbim de discursul politicienilor, care fie glorifică diaspora pentru activismul politic, pentru că stă la cozi și votează, fie învinovățesc diaspora pentru că a plecat.
E adevărat, sunt foarte multe ­probleme reale - declinul demografic, depopularea, problemele de pe piața muncii, iar acum apare și acest discurs, destul de marginal încă - o să vină alții, România va deveni țară de imigrație pentru asiatici. Toate sunt folosite în ideea de a câștiga avantaj politic confiscând tema migrației. Cam asta ar fi cauza pentru care s-a ajuns aici.

Apoi, discursul media despre migrație a fost unul care nu a ajutat la înțelegerea fenomenului, ci la stereotipizarea fenomenului de migrație - cei care s-au realizat sunt de succes, ceilalți ne fac de râs. Ca să nu mai vorbesc despre lipirea de etichete degradante de „căpșunari” sau „badante”.

Până la urmă, efectele sunt cele de dezumanizare a migran­ților. Nu mai avem nici un pic de empatie, de înțelegere; sunt doar niște categorii, niște etichete, aproape că nu mai există ca individualități, care au tot felul de trăiri și nevoi.