Provocările pe care societatea occidentală le ridică înaintea comunităţilor de străini stabilite aici nu sunt mici şi nici puţine. Românii din Hexagon caută prin Biserică, familie şi cultură să se integreze complet în societatea franceză şi să ofere un model de vieţuire evanghelic. Care sunt nevoile Bisericii Ortodoxe româneşti din Franţa astăzi şi cât de important este dialogul cu lumea în care ei trăiesc, care sunt preocupările teologiei occidentale, la toate aceste întrebări ne răspunde în interviul de mai jos Înalt Preasfinţitul Iosif, Arhiepiscopul ortodox român al Europei Occidentale, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale.
Înalt Preasfinţia Voastră, vă rugăm să faceţi o radiografie a societăţii occidentale contemporane.
Aş spune că societatea occidentală contemporană este asaltată de tot ceea ce omul modern a inventat, de tot ceea ce ştiinţa modernă pune la dispoziţia omului, de tehnologia modernă, însemnând gândirea modernă, care se inspiră, sigur, la origine din cele ale Evangheliei. Astăzi însă, societatea modernă vrea să trăiască fără Evanghelie şi fără Dumnezeu. Mă refer la umanismul societăţii moderne, adică preocuparea faţă de om şi faţă de binele omului, la dorinţa lui de a gusta absolut totul, de a vedea absolut totul şi de a duce întrun fel până la capăt foarte multe din lucrurile pe care le gândeşte. Noi, creştinii, trăim în această societate, ne izbim de oameni care trăiesc în felul acesta. Este o societate care propune omului astăzi nu numai o singură vocaţie, în ceea ce priveşte munca lui, alegerea muncii lui. Omul este obligat să aibă formaţie multiplă, adesea, într-o singură viaţă, poate să treacă prin multe locuri de muncă, uneori chiar diferite. Trebuie să fie pregătit pentru orice, adică să fie pregătit pentru marginalizare, pentru un progres rapid în cele ale muncii, trebuie să fie pregătit să primească şi din partea tehnologiei moderne progresul la fel de rapid, trebuie să treacă dintr-o situaţie într-alta. În toate acestea, omul occidental are nevoie de Dumnezeu. Cum se situează în raport cu Dumnezeu? Este o întrebare pe care ne-o punem continuu, însă în acelaşi timp trăim şi real prezenţa omului în biserica aceluiaşi om din societatea în care noi ne ducem zilele. Deci este, iată, pe de o parte, preocuparea pentru cele spirituale sau duhovniceşti şi, în acelaşi timp, preocuparea pentru lumea în care trăieşte omul efectiv.
Întâlnirea cu Dumnezeu, una dintre vocaţiile omului
Care ar mai fi reperele, valorile la care omul occidental se raportează, în afară de găsirea unui serviciu care să-i asigure subzistenţa?
Depinde de educaţia lui, de educaţia din copilărie, însă, înainte de toate, omul trebuie să supravieţuiască, trebuie să trăiască cumva. De aceea va încerca să muncească orice. Sigur că ne luptăm fiecare dintre noi să avem o poziţie serioasă, care să corespundă unei vocaţii pe care o împlinim, să corespundă unei afinităţi pe care o avem cu un gen sau altul de muncă. Însă, când toate acestea se îneacă în neputinţa zilelor în care trăim, omul alege ca reper lucrurile esenţiale, adică să supravieţuiască, să-şi poată hrăni familia, să aibă un loc în societate. Sigur că pe urmă fiecare om se luptă să îşi găsească şi vocaţia lui, să corespundă ceva vocaţiei lui. Şi una din vocaţiile omului este chemarea către Dumnezeu, întâlnirea lui cu Dumnezeu la care nu renunţă. Putem spune că uneori, în greutăţi, şi omul occidental se întoarce către Dumnezeu, dar aici depinde foarte mult de educaţia pe care a primit-o înainte, de relaţia lui cu părinţii, cu bunicii, cu o lume în care şi-a clădit prima parte a vieţii, copilăria.
Cum se integrează în această societate comunitatea românească?
Comunitatea românească se integrează de obicei bine, încercând să se adapteze cerinţelor ţărilor, locurilor în care trăieşte. Cam peste tot este acelaşi lucru. Uneori, se integrează prin studiu, prin faptul că românii au ales să studieze, alteori prin muncă, pentru că sunt obligaţi să muncească, şi muncind trebuie să respecte regulile societăţii respective, apoi prin intermediul copiilor. Acesta este un alt fel de integrare, pentru că se integrează copilul, iar copilul trage după el pe părinţi. Astfel, părintele se integrează de două ori, am putea spune.
Prin intermediul copilului, în primul rând, care îi aduce în casă o altă lume, o lume cu care intră în contact la şcoală; vorbim de o nouă cultură care este a copilului, nu a părintelui. Părintele înoată între două culturi, pe cultura lui se grefează altă cultură; copilul aduce şi el în casă o altă cultură pe care o transmite şi părinţilor, iar părinţii încearcă să-i transmită o oarecare cultură copilului. Dintr-odată este un schimb echivalent cu o îmbogăţire.
În al doilea rând, omul se integrează prin propria lui muncă pe care o face acolo, însă foarte mulţi revin la biserică ca la un refugiu în ceea ce ei au cunoscut, ceea ce au gustat; mulţi dintre ei se regăsesc în biserică.
Aşadar, putem vorbi despre o a treia integrare, o integrare în propria cultură, dar în societatea nouă în care vine. Mă refer la cultură ca şi cult, ca şi reducere a ei la esenţial, care ar fi cultul, credinţa şi manifestarea credinţei lor.
Nevoile românilor din Occident
Care sunt nevoile Bisericii Ortodoxe Române din Occident şi ale celei pe care o păstoriţi?
Nevoile sunt multe. În primul rând, e nevoie de slujitori. Preoţii, care sunt obligaţi să trăiască într-o altă societate, altă cultură decât cea pe care au învăţat-o, trebuie să fie bine pregătiţi. Şi poate că bine pregătit este mult spus, pentru că n-avem unde să-i pregătim, dar să aibă deschiderea necesară pentru a putea primi şi a putea bine analiza şi răspunde societăţii în care ei îşi vor desfăşura viaţa lor pastorală, să nu-i spun activitate, ci mai degrabă realitatea vieţii lor pastorale, a vieţii în biserică. Să cunoască foarte bine pe tineri şi pe copii, pentru a vedea cum li se adresează, să înveţe limba poporului în mijlocul căruia trăiesc. Aş numi-o primă necesitate a noastră acolo.
În al doilea rând, avem nevoie de lăcaşuri de cult pe care, în general, le împrumutăm de la creştinii localnici, fie catolici, fie protestanţi, fie pur şi simplu găsim loc care devine provizoriu o capelă sau o biserică pentru noi.
O a treia necesitate şi obligaţie, în acelaşi timp, este educaţia copiilor care se nasc acolo şi care au nevoie de multă atenţie pentru a li se transmite credinţa şi din partea părinţilor, mai ales din partea părinţilor, într-o primă fază, dar şi din partea Bisericii, într-o a doua fază. De aceea, noi încercăm să punem în valoare şi să cerem preoţilor şi comunităţilor să se ocupe în mod special de copii, să se ocupe în mod special de cei care vin să-şi boteze copiii, pentru a-i familiariza şi a-i deschide spre o cateheză baptismală şi o cateheză nupţială, pentru nuntă, familie, cununie, tocmai pentru a-i pregăti pentru societatea în care ei vor trăi. Nu dorim şi nu cerem ca preoţii şi comunităţile să se îngrijească de aceste aspecte doar pentru a le da ceva de lucru, ci pentru a pregăti creştinul ortodox pentru societatea în care trăieşte, în care, mai devreme sau mai târziu, trebuie să dea socoteală de credinţa lui, să spună de ce este ortodox.
O a patra cerinţă, aş spune, este dialogul cu lumea în care trăim, adică noi, ca Biserică, ca şi comunitate, ca şi teologie, gândire şi reflecţie creştin ortodoxă să fim în stare să dialogăm cu lumea în care trăim pe diferite teme, fie că sunt de sociologie, fie de bioetică, de ştiinţă, de altele să putem fi în stare să dialogăm şi să dăm răspunsuri inspirate din tradiţia şi credinţa noastră ortodoxă, sigur evanghelică, la limită, pentru că noi nu propovăduim altceva decât Evanghelia.
Câţi membri numără comunitatea românească din Franţa? Câţi preoţi slujesc aici?
În Franţa avem cam 50 de preoţi, iar numărul credincioşilor oscilează. Noi vorbim de cifre între 200 şi 300.000 numai în Franţa. În Paris este cea mai numeroasă comunitate de români, peste 50.000, şi aceasta de foarte multă vreme, şi 25 de preoţi şi diaconi.
Numărul comunităţilor continuă să crească de la an la an, pentru că Franţa a dat românilor în ultimii ani mai mult de lucru decât alte ţări.
Aveţi 12 ani de arhipăstorire în Occident. Copiii botezaţi de Înalt Preasfinţia Voastră sunt deja mari. În ce măsură îi regăsiţi în biserică?
Îi regăsesc în biserică pe copiii botezaţi de mine personal, cel puţin. Această întrebare o adresez şi eu preoţilor. "Părinte, îi regăseşti pe copiii pe care i-ai botezat în biserică? Dacă nu, unde sunt?" Preotul nu poate fi indiferent la locul în care se regăseşte copilul pe care el l-a botezat, căci, altfel, botezul ce este? Este, să nu spun cuvinte tari, doar un gest tradiţional pe care îl face creştinul ortodox în virtutea tradiţiei pe care o moşteneşte de la părinţi, cu acel "Aşa-i bine". Încercăm să conştientizăm oamenii. În aceşti ultimi 12 ani pot spune că avem câteva zeci de mii bune de copii pe care i-am botezat prin preoţii noştri în toată mitropolia şi împreună cu episcopii Sinodului mitropolitan avem o preocupare continuă faţă de ceea ce se întâmplă cu aceşti copii botezaţi, unde sunt, ce fac, unde trăiesc şi încercăm să repercutăm aceste întrebări fără încetare şi asupra preoţilor, familiilor, părinţilor, comunităţilor. Însă nu este uşor. Lumea, societatea, şcoala îi fură pe aceşti copii, îi deturnează. Sigurcă, dacă este botezat, dacă părintele pune sămânţa cea bună în copilul lui, copilul merge în lume, primeşte şi alte seminţe (informaţiilor să le spunem seminţe) şi se dă o luptă în el, la care părintele nu asistă, ci participă viu la această luptă, prin faptul că îl ajută pe copil să înţeleagă ceea ce este. Asta se numeşte educaţie.
"Omul occidental caută spiritualitatea autentică"
Care sunt preocupările teologiei contemporane occidentale astăzi?
În primul rând, preocuparea cea mai de seamă la care trebuie să fim şi noi foarte atenţi este teologia ca viaţă, este spiritualitatea. Omul occidental caută spiritualitatea autentică, caută să vadă, să pipăie pe cei care trăiesc o spiritualitate autentică. Aş spune că este primul şi cel mai important aspect din căutările Occidentului, din societăţile occidentale, sau ale creştinului occidental, şi ale omului, în general. De aceea, este o mare deschidere dinspre spiritualitatea pe care noi trebuie s-o propunem şi o şi spun călugărilor noştri. Liturghia o poate trăi creştinul occidental în orice biserică, dar un anume tip de rugăciune nu-l poate găsi decât în mănăstire. De aceea, călugărul are misiunea lui specifică, şi anume să-l înveţe pe omul din vâltoarea societăţii în care trăim să se oprească, să iasă, să se rupă de grijile cotidianului şi să înveţe să se roage.
În al doilea rând, este o mare preocupare pentru răspunsuri. De exemplu, în domeniul bioeticii. Omul vrea să ştie dacă face bine în ceea ce priveşte astăzi eutanasia, apoi cum putem avea copii, când nu putem avea copii, cum ne raportăm la ceea ce medicina modernă ne propune astăzi spre vindecare. De exemplu, transplantul de organe, în care teologia ortodoxă trebuie să răspundă şi răspunde, dar nu răspunzi punând înainte propriile tale reflecţii sau gânduri, ci ce vrea efectiv Dumnezeu de la noi, cum vrea Dumnezeu să trăim diverse lucruri.
De asemenea, este o preocupare în ceea ce priveşte adevărul de credinţă, teologia, ca adevăr de credinţă, gândirea teologică pură care intră în dialog cu gândirile teologice catolică sau protestantă sau, pur şi simplu, gândirea teologică scoasă din contextul Bisericii, a omului de rând care îşi pune întrebări generale despre Dumnezeu.
Cum se îmbină toate acestea cu problemele pe care le întâmpină societatea occidentală?
Omul nu poate să fie numai teoretic, el nu poate numai să stea să gândească, să spună şi să se întoarcă acasă. Omul creştin, având dreapta credinţă, credinţa ortodoxă, trebuie să acţioneze, cum spune Mântuitorul, pentru judecata din urmă. Viaţa creştină înseamnă acţiune, înseamnă ieşirea din egoism, înseamnă a-l vedea pe celălalt, a-l ajuta, a-l asista, că poate îţi vine şi ţie rândul. Şi ceea ce doreşti să-ţi facă aproapele tău, asemenea fă-i şi tu. Este regula de aur.
Un dialog particularizat
Există similitudini între situaţia comunităţilor ortodoxe, situaţia parohiilor din ţările vecine Franţei, Spania, Italia sau Portugalia sau pastoraţia trebuie abordată diferit de la ţară la ţară?
Problemele diferite încep de la numărul credincioşilor. Şi anume, Italia, Spania, Portugalia au un număr foarte mare de credincioşi români, adică peste un million fiecare. În acest context, putem vorbi de probleme diferite: numărul mare de oameni care caută să vină la biserică. Consistenţa comunităţilor româneşti din Italia şi Spania, să zicem, este alta decât cea a Franţei, unde sunt mult mai puţini credincioşi în biserici, în comunităţi. În rest, am spune că problemele sunt aceleaşi. Sigur, în Franţa trebuie să avem mult mai multă deschidere spre partea franceză, că vin mai mulţi francezi în bisericile noastre decât italieni sau spanioli, în partea cealaltă, fiind o emigraţie mult mai tânără, atenţia este mult mai mare înspre românii înşişi.
În rest, relaţiile cu celelalte Biserici sunt aceleaşi, mai ales că Franţa are un număr mult mai mare de protestanţi decât are Italia sau Spania, care sunt ţări compact catolice. Este foarte mic procentajul necatolicilor în aceste ţări, pe când în Franţa, numărul celor nebotezaţi este foarte mare, al musulmanilor este mare. La fel, şi celelalte ţări, Belgia, Olanda, Anglia sau Irlanda. Elveţia este un caz aparte pentru că protestantismul este mult mai profund înrădăcinat în viaţă, în mentalitate, catolicii fiind mai puţin numeroşi. Aşadar, diferenţele, am putea spune noi, sunt de deschidere. Pe de o parte, Italia şi Spania cer comunităţilor româneşti ortodoxe şi eparhiilor române să aibă o deschidere mult mai mare înspre partea catolică cu care dialoghează, în special, pe când în arhiepiscopia noastră evantaiul este mult mai larg, pentru că ne întâlnim cu protestanţi, mulsumani, anglicani, şi foarte mulţi catolici, bineînţeles. Majoritatea sunt catolici, dar deschiderea noastră trebuie să fie mult mai mare, iar dialogul mult mai dispersat şi particularizat pentru fiecare confesiune cu care venim şi noi în contact.
Unitate [i diversitate
Care sunt relaţiile Bisericii româneşti din Paris, în special, şi în general din Franţa cu celelalte Biserici Ortodoxe?
Este o relaţie normală, de comuniune, în primul rând, pentru că suntem în comuniune cu toată Biserica Ortodoxă, de expresie greacă, rusă, arabă, sârbă, bulgară, franceză. Este o relaţie de comuniune, în general, şi de co-responsabilitate. Adică, pe un teritoriu anume, unde sunt episcopi ortodocşi de exemplu, formăm adunări ale episcopilor, un fel de conferinţe ale episcopilor ortodocşi care încearcă să supervizeze într-un fel tot ceea ce poate fi manifestare comună a credinţei ortodoxe, a credincioşilor ortodocşi în Biserică, şi sigur să semnaleze şi diferenţele. Să semnaleze diferenţele şi să respecte diferenţele între fiecare şi mai ales să respecte responsabilitatea fiecărui episcop pentru eparhia sa. Această formă de organizare nu este o formă să-i spunem canonico-sinodală sau sinodalo-canonică, ci este o formă de a fi împreună, de a pune în comun problemele creştinilor noştri ortodocşi, ale Bisericii noastre, însă după aceea fiecare se întoarce în propria sa eparhie, cu propriile sale responsabilităţi, încercând în acelaşi timp să pună în valoare unitatea Bisericii în acest teritoriu, unitatea şi diversitatea Bisericii ortodoxe în acest teritoriu. Noi trăim probabil ce nu pot trăi creştinii ortodocşi la ei acasă, în ţările de origine. Trăim în acelaşi timp diversitatea extraodinară a credinţei noastre, în manifestarea ei culturală şi lingvistică, şi, în acelaşi timp, trăim unitatea acestei diversităţi care se manifestă în mărturisirea de credinţă, în Liturghie şi în tot ceea ce facem, de fapt, în Biserică.
(Interviu realizat de Narcisa Elena Balaban şi Augustin Păunoiu)
