Printre sfinţii pe care i-a răsărit pământul ţării noastre, Constantin Brâncoveanu ocupă un loc deosebit. Exemplul său rămâne totdeauna viu pentru românul care, nu de puţine ori, a fost greu încercat în credinţa lui strămoşească. Jertfa sa a revigorat spiritul naţional şi a dat putere credinţei Bisericii noastre, el fiind, pentru poporul român, exemplul mucenicului prin excelenţă. Valoarea operei sale culturale, dragostea şi ataşamentul faţă de valorile creştine ale Bisericii din Ţara Românească sau puterea exemplului pentru urmaşi sunt doar câteva teme pe care le vom pune în discuţie alături de domnul prof. dr. Toma Rădulescu, şeful secţiei de Istorie şi Arheologie din cadrul Muzeului de Istorie din Craiova.
„Prin valoarea tipăriturilor sale, Brâncoveanu a depăşit limitele naţionalului“
Domnule profesor, spuneţi-ne care este conjunctura politică a afirmării marelui Domnitor şi Sfântului Constantin Brâncoveanu ca apărător al Ortodoxiei?
Constantin Brâncoveanu este, la nivel naţional, poate unul dintre cei mai reprezentativi sfinţi, ca urmare a faptelor sale de excepţie care au marcat atât istoria poporului nostru, cât mai ales stabilitatea lui spirituală. Personalitatea sa este importantă, deoarece el îşi face apariţia într-o lume foarte frământată, este vorba de sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, atunci când se produc pe plan european numeroase transformări de ordin religios şi politic între Imperiul Habsburgic - purtător al catolicismului - şi Imperiul Otoman, care dorea să-şi consolideze puterea politică în Europa. În aceste condiţii, spaţiul acesta balcanic devine un spaţiu al influenţelor în care se intersectează cele trei religii monoteiste ale lumii: ortodoxismul, catolicismul şi mahomedanismul. În această confruntare a ideologiilor religioase, argumentele de ordin militar şi politic devin primordiale pentru a obţine supremaţia şi dominaţia spirituală. Nu trebuie să uităm că marele domitor are meritul deosebit de a fi putut stăvili o mişcare iezuită deosebit de puternică şi în plină ascensiune, care a dus la acea diversiune prin care mitropolitul Ardealului, Atanasie Anghel, a optat pentru greco-catolici. Pentru ca aceste mişcări şi influenţe să nu pătrundă în spaţiul Ţării Româneşti, Brâncoveanu a folosit o serie de mijloace foarte moderne pentru timpul respectiv, prin care a reuşit să menţină şi chiar să promoveze spiritul ortodox.
Cultura - un mijloc eficient în combaterea expansiunii catolicismului
În primul rând, s-a sprijinit pe nişte oameni bine pregătiţi şi să nu-l uităm aici pe marele ierarh Antim Ivireanul. Efortul său a făcut ca influenţele greco-catolice, care împânziseră întreaga Transilvanie, să rămână un fenomen izolat. Amintim în acest sens tipăriturile sale de la Râmnicu Vâlcea: „Tomul Bucuriei“, precum şi toate celelalte cărţi apărute după 1705, care au devenit normative pentru convingerea întregii opinii publice româneşti spre a nu se îndepărta de la Ortodoxie. Un rol foarte important în această confruntare ideologică cu romano-catolicismul l-a avut şi Mănăstirea Sâmbăta de Sus, care fusese cumpărată de bunicul domnitorului cu o jumătate de secol mai înainte, devenită acum un adevărat focar de cultură şi de rezistenţă ortodoxă. Prin ac-ţiunile sale, Constantin Brâncoveanu a continuat tradiţia înaintaşului său, Mihai Viteazul, care făcuse o adevărată mitropolie ortodoxă la Alba Iulia. Putem să spunem că, prin valoarea tipăriturilor sale, Brâncoveanu a depăşit limitele naţionalului, acestea regăsindu-se în mai toate oraşele mari ale Europei şi până în îndepărtata Arabie şi Ivirie.
Tot acum, în Ţara Românească apar foarte mulţi oameni de cultură greci, reprezentanţi de seamă ai civilizaţiei elene, care au lucrat intens la integrarea civilizaţiei şi culturii româneşti în civilizaţia europeană prin intermediul limbii lor. Există o întreagă academie prin care s-au păstrat şi s-au transmis aceste elemente ale civilizaţiei europene. Se pare că aproape toate tipăriturile care au apărut până acum la Snagov, la Bucureşti sau la Râmnic ajung nu numai în Ţările Române, ci merg până la Kiev, Adrianopol, Asia Mică, fiind întâlnite chiar şi în îndepărtata Etiopie şi, deci, în toate spaţiile cu specific ortodox, fiind totodată un mijloc eficient de combatere a expansiunii politice şi militare a catolicismului din acele timpuri.
Credinţa practică - o moştenire de familie
Poate fi considerată legătura cu Biserica o moştenire de familie a domnitorului muntean?
Bunicul său, Preda Brâncoveanu, era considerat printre cei mai bogaţi oameni din S-E Europei, şi, cu toate acestea, a dus o viaţă de ascet. El ţinea toate posturile după rigorile vieţii călugăreşti, se ruga ca şi ceilalţi călugări, avea chiar tendinţa de a ajunge schimonah şi era un mare ocrotitor al bisericii. Lucrul acesta s-a păstrat în familie, iar spiritul credinţei practice a fost moştenit în special de nepotul său, Constantin Brâncoveanu. Într-o lume dominată de conflicte, domnul Ţării Româneşti se manifesta ca un adevărat urmaş al împăraţilor bizantini. Nu trebuie uitat că Brâncoveanu este ispravnicul unei lucrări fundamentale: Biblia de la Bucureşti din 1688, una dintre lucrările sale fundamentale. Tot în acest sens, mai trebuie amintită şi încercarea lui de a face o mare bibliotecă la Mănăstirea Horezu. El hotărăşte pentru prima dată în istorie ca toate publicaţiile româneşti să fie adunate într-un singur loc, pentru a pune bazele unei impresionante instituţii de cultură care, poate, la vremea aceea, ar fi putut rivaliza cu Biblioteca Academiei Române de astăzi.
El are un mare rol în dezvoltarea mănăstirilor de maici, fenomen destul de izolat până atunci, predominând în special mănăstirile de călugări. Primul model pentru toate mănăstirile de monahii care au urmat după epoca Brâncoveanu a fost Mănăstirea Surpata. Mohahismul feminin este de-a dreptul reformulat în perioada sa, căpătând o formă bine stabilită, aşezările pe care le-a întemeiat reuşind să-i redea cu adevărat strălucirea. Prin urmare, domnitorul muntean a fost un deschizător de drumuri pentru cristalizarea vieţii monahale din Ţara Românească, iar ridicarea statutului femeii este o dovadă concretă a ideilor sale sănătoase cu care a venit în sprijinul Bisericii. Toate aceste idei pe deplin moderne ale domnitorului Ţării Româneşti se împletesc cu bogata moştenire de familie pe care a dobândit-o de la înaintaşii familiei sale.
„Prinţul barocului românesc“
Constantin Brâncoveanu a fost un inovator în ceea ce priveşte arta bisericească. Vorbiţi-ne în detaliu despre aportul său în acest domeniu.
El a creat o adevărată şcoală de pictură la Horezu, devenind o veritabilă tradiţie după moartea sa. Capodopera artei brâncoveneşti a fost Biserica Văcăreşti din Capitală, aceasta dăinuind aproape 100 de ani după moartea sa. Cu toate acestea, Mănăstirea Horezu este un complex care redă în ansamblu caracteristicile artei inventate de Brâncoveanu. Aici s-a dorit a fi înfiinţată necropola familiei, precum şi marea bibliotecă de care am vorbit puţin mai înainte. Mănăstirea a fost poziţionată strategic, într-o zonă mai puţin expusă invaziilor turceşti şi foarte aproape de Transilvania, fiind o adevărată punte de legătură cu Ardealul şi, totodată, un mijloc de păstrare şi promovare a Ortodoxiei. Pentru realizările sale sau, mai bine zis, pentru inovaţia pe care a adus-o în arta bisericească românească, Constantin Brâncoveanu a fost supranumit „prinţul barocului“, reuşind să creeze un adevărat baroc românesc.
„Jertfa marelui domn - simbol al demnităţii naţionale“
Cum a fost perceput exemplul de credinţă al domnitorului în decursul istoriei neamului românesc?
Se ştie că marele pictor Constantin Lecca, nepotul lui aga Lecca, unul dintre boierii de bază ai lui Constantin Brâncoveanu, a fost printre puţinii care, la vremea aceea, au reuşit să ridice jertfa marelui domn la valoarea de simbol al demnităţii naţionale. Litografia sa „Uciderea Brâncovenilor“ a fost aşezată în toate şcolile din perioada paşoptistă. Generaţia de la 1848, din care a făcut parte şi pictorul oltean, avea nevoie de repere, avea nevoie de o redeşteptare morală. Veniseră după un secol dominat de fanarioţi, de decădere morală, de atac asupra Ortodoxiei, iar, în aceste condiţii, Constantin Brâncoveanu era exemplul cel mai potrivit pe care-l căutau cu toţii.
Şi Revoluţa lui Tudor Vladimirescu este legată de imaginea lui Brâncoveanu, pentru că, odată cu moartea sa, s-a vehiculat că se poate legitima o dinastie românească, crez care a fost întrerupt de apariţia epigonilor din perioada fanariotă. Din acest punct de vedere, marele domnitor reprezenta, pentru Tudor, un reper moral care fusese întrerupt pentru mai bine de 100 de ani şi faţă de care se simţea dator să-l repună în drepturi. Reinstaurarea domniilor pământene avea o ţintă precisă, fiind, de fapt, reinstaurarea Brâncovenilor. Există în acest sens mai multe păreri îndrăzneţe care afirmă că Tudor şi-ar fi tras rădăcinile din neamul Brâncovenilor, aceasta pentru că, dacă urmărim descendenţa boierilor Craioveşti şi ale altor familii boiereşti din Oltenia, vom observa că ele sunt prinse într-un adevărat circuit al timpului. Iată că, atât de la Revoluţia din 1821, cât şi de la cea din 1848, se realizează o redeşteptare a poporului român prin intermediul imaginii şi prin puterea exemplului.
Simbolul rezistenţei anticomuniste
Cum a fost privit Constantin Brâncoveanu de reprezentanţii regimului comunist?
În timpul regimului comunist, deşi s-au văzut nevoiţi să recunoască valorile artei brâncoveneşti, totuşi nu a putut fi acceptată sfinţenia vieţii sale. Am trăit aceste momente în anul 1975, atunci când unul dintre marii specialişti în etnografie românească ai Muzeului de artă din Bacău, dl Iulian Antonescu, a avut un dialog cu tovarăşul Dumitru Popescu, şeful Academiei „Ştefan Gheorghiu“ din vremea aceea. Atunci când a venit la Muzeul din Bacău, prima întrebare a tovarăşului a vizat perioada icoanelor ce erau expuse acolo. Dl Antonescu i-a răspuns că sunt din perioada domnitorului Constantin Brâncoveanu şi i-a demonstrat argumentat că personalitatea marelui domnitor a fost aceea care a reuşit să păstreze nealterată unitatea naţională la care ţineau atât de mult reprezentanţii regimului comunist. A dat, în acest sens, exemplul principilor bosnieci care, la îndemnul domnitorului, au trecut cu toţii de la Ortodoxie la islam, creând o ruptură între elite şi mase, acestea din urmă refuzând să abandoneze crezul strămoşesc. Mai târziu, această ruptură s-a agravat, iar spiritul naţionalist a avut de suferit.
Aşa s-ar fi întâmplat şi la noi dacă n-ar fi fost Constantin Brâncoveanu, care a reuşit să oprească mişcarea catolică şi elanul musulman prin promovarea valorilor creştine.
Chiar în timpul rezistenţei anticomuniste, mai multe mişcări au luat numele domnitorului, tocmai pentru că imaginea jertfei sale era cea mai concludentă pentru susţinerea spiritului ortodox, regimul comunist fiind asociat cu sultanul Ahmed al III-lea, călăul lui Brâncoveanu, care nu a reuşit să-l omoare decât fizic, nu şi moral.
„În cetatea Băniei a înfiinţat unul dintre cele mai mari târguri din ţară“
Care a fost legătura domnitorului Constantin Brâncoveanu cu zona Olteniei şi cu cetatea Băniei?
Este o teorie a lui Dan Pleşa, prin care se susţine că Brâncoveanu a acordat o atenţie aparte judeţului Mehedinţi. Legătura domnitorului cu zona Olteniei este una genealogică. Toate teoriile istorice susţin apartenenţa familiei Brâncoveanu, după Neagoe Basarab, la vechea familie a boierilor Craioveşti, rădăcinile ei mergând dincolo de întemeierea Ţării Româneşti, având în spate o nobilă descendenţă bizantină. Datorită acestui fapt, domnitorul s-a simţit în permanenţă apropiat meleagurile olteneşti. De exemplu, Mănăstirea Polovragi a avut un statut aparte, ea fiind închinată la început Patriarhiei de Constantinopol, iar mai apoi a intrat în administrarea Mănăstirii Horezu. La Mănăstirea Sadova, Constantin Brâncoveanu a construit o bolniţă care a avut un rol foarte important în viaţa oamenilor de la câmpie. Ea se afla la graniţa Olteniei, având rolul de a preveni răspândirea bolilor contagioase care erau aduse de cei care veneau de peste hotare.
Satul Craioviţa, actualmente cartier al oraşului Craiova, a fost, de asemenea, închinat Mănăstirii Horezu.
În cetatea Băniei, marele domnitor a înfiinţat unul dintre cele mai mari târguri din ţară, care purta denumirea de Hurezi. Era împrejmuit ca un han şi se găsea în centrul oraşului, între Catedrala „Sfântu Dumitru“, Piaţa Veche şi Biserica Madona Dudu. Aici se aduceau diverse mărfuri din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, fiind o adevărată piaţă de desfacere. De regulă, târgul Hurezi de la Craiova funcţiona între două date semnificative din calendarul Bisericii: 15 august şi 8 septembrie. Acest lucru ni-l arată pe Constantin Brâncoveanu ca pe unul dintre cei mai mari finanţişti ai timpului său, realizând o îmbinare perfectă între spiritul creştin şi cel comercial. Am întâlnit în câteva documente mai multe dovezi care ni-i arată pe călugării de la mănăstirile din Oltenia (Tismana, Jitianu, Sadova etc.) în calitate de participanţi la acest târg prin vânzarea binecunoscutelor iconiţe pentru călătorie. Chiar în incinta târgului exista un paraclis cu hramul „Sfântul Nicolae“, unde obişnuia domnul să se roage. Deci, Brâncoveanu nu a construit numai un spaţiu comercial, ci şi un mod de a da ca exemplu o economie creştină. Tot prin intermediul acestui târg, domnitorul a inventat un mijloc eficient prin care să poată răspândi cărţile bisericeşti tipărite sub binecuvântarea sa, destul de scumpe pentru vremea aceea, transformând taxa de iarmaroc într-o obligaţie prin care negustorii trebuiau să cumpere un număr de cărţi pe care trebuiau să le doneze bisericilor sărace din Oltenia. Un exemplu în acest sens este marele boier Şerban Cantacuzino, care în 1682 a distribuit mai multe Biblii, pentru mai multe biserici, pe cheltuiala proprie.
„Prin jertfa sa, domnul muntean are o valoare contemporană“
Ce reprezintă pentru noi martiriul Sfinţilor Brâncoveni şi aşezarea acestora în calendarul ortodox al sfinţilor români?
Sultanul Ahmed al III-lea, venind pe tronul de la Istanbul în anul 1730, a dorit ca să curme brusc faima de care se bucura pe plan extern domnitorul Ţării Româneşti, devenit un bastion al Ortodoxiei de care multora le era greu să treacă. Din execuţia sa şi a familiei sale şi-a dorit să facă un exemplu pentru întreaga Europă. Tocmai de aceea a ales ca zi a execuţiei sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, sărbătoare cinstită în mod special de familia domnitorului român. Nu s-a făcut în decursul timpului o asociere clară între intenţia sultanului de a-i executa pe Brâncoveni şi data pe care şi-o alesese. După o veche tradiţie creştină, întâlnită chiar în perioada romană, Maica Domnului era aceea care sprijinea prin rugăciunile ei familiile princiare. Având un rol atât de important în viaţa Bisericii noastre creştine, sultanul a căutat să denigreze această sărbătoare prin executarea celui mai aprig susţinător al Ortodoxiei din acele timpuri şi a familiei sale. Cu toate acestea, tocmai jertfa martirică a Brâncovenilor, alăturată marii sărbători, a dus la întărirea credinţei şi la transformarea celor executaţi în adevăraţi eroi ai neamului şi martiri ai credinţei pentru Hristos. În urma acestui act martiric, Constantin Brâncoveanu a ajuns printre cei mai cântaţi domnitori ai neamului nostru: „Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin/ Lasă legea creştinească şi te dă-n legea turcească“, iar răspunsul sfântului îl ştie toată lumea.
Putem spune că, prin jertfa sa, domnul muntean are o valoare contemporană. În perioada regimului comunist s-a încercat de mai multe ori canonizarea sa, dar de fiecare dată originea sa boierească era aşezată ca o barieră. Trecerea marelui domnitor în rândul sfinţilor a avut loc abia mai târziu, în anul 1992, prin contribuţia mitropolitului Nestor Vornicescu, care, prin referatul şi prin dovezile pe care le-a adus înaintea Sfântului Sinod, a reuşit să-l aşeze pe domul Ţării Româneşti acolo unde-i fusese dintotdeauna locul: în rândul sfinţilor neamului românesc. Au mai fost astfel de încercări şi în perioada interbelică, la propunerea lui Nicolae Iorga, dar a venit războiul şi lucrurile s-au amânat.
