La mănăstirile Rohia și Rohița, precum și în Baia Mare, în fiecare an, în jurul datei de 29 iulie, se desfășoară „Zilele N. Steinhardt”, eveniment în cadrul căruia este evocat ineditul scriitor și monah. Pasionat cercetător al vieții și operei evreului convertit la Ortodoxie, prof. univ. George Ardeleanu, vicepreședinte al Fundației „Nicolae Steinhardt”, ne-a vorbit despre cum acesta a trăit liber într-o lume captivă, devenind, prin viața și opera sa, model de intelectual creștin, care și-a păstrat demnitatea și valorile până la finalul vieții sale atât de încercate.
Domnule profesor George Ardeleanu, de câțiva zeci de ani vă ocupați cu studiul vieții și operei lui Nicolae Steinhardt, prin ce anume v-au fascinat?
Ceea ce m-a fascinat la N. Steinhardt, în primul rând, se regăsește în chiar titlul monografiei pe care i-am consacrat-o: libertatea. Steinhardt mi s-a revelat ca un om prin excelență liber, și aceasta în condițiile în care a experimentat pe viu cele două totalitarisme ale secolului 20, în care libertatea era o valoare interzisă. Nu întâmplător, el îl citează pe Denis de Rougemont, după care „libertatea nu e un drept, e un risc asumat”, risc pe care Steinhardt și l-a asumat în mod exemplar. Eu m-am format în a doua parte a comunismului, deci nu am cunoscut direct anii ʾ50, anii marilor detenții politice. Or, citindu-l pe Steinhardt, mi-am dat seama că el vine cu un alt model etic, un model pe care nu-l prea întâlnisem până atunci. Libertății i se asociază la Steinhardt, desigur, și alte valori: demnitatea, curajul, luciditatea copleșitoare, inteligența, amplitudinea culturală, bunătatea, vocația prieteniei și a comunicării, umorul și atâtea altele.
Ați scris lucrarea „N. Steinhardt și paradoxurile libertății”. Ce însemna libertatea pentru Steinhardt? Și-a modificat concepția despre libertate în etape diferite ale vieții?
Libertatea este tema centrală a vieții și operei lui Nicolae Steinhardt, este centrul proiectului său existențial. Această obsesie străbate întreaga sa creație, plecând de la articolele din „Revista burgheză” din 1934-1935, trecând prin cele două volume de iudaism, publicate împreună cu Emanuel Neuman, în 1935, respectiv în 1937, prin teza de doctorat în drept constituțional din 1936, prin articolele din „Revista Fundațiilor Regale”, „Libertatea” sau „Universul literar”, apoi prin eseurile și volumele publicate după ieșirea din închisoare, găsindu-și încununarea în „Jurnalul fericirii”, în volumul de predici „Dăruind vei dobândi” (Cuvinte de credință) ori în cele două volume de „Corespondență”.
Pentru el, libertatea este condiția esențială a credinței, moralei, culturii, ideologiilor, sistemelor politice. Omul lipsit de libertate, spune el într-un interviu, este „o fantomă de om, o caricatură și un locuitor al iadului”, este produsul și victima acelei (sau acestei) lumi deviate, secundare, parazitare, fantomatice, deformate, ieșite de pe orbită... N-aș spune că Steinhardt și-a modificat concepția despre libertate în diferite secvențe ale vieții sale, aș spune însă că a adăugat noi perspective din care poate fi privită libertatea. De pildă, în textele interbelice, el este foarte atent la acele „microsemnale”, existente chiar în corpul acelei lumi normale, prin care putem detecta germenii eroziunii normalității.
În textele scrise după ieșirea din închisoare, el ne descoperă soluțiile cu ajutorul cărora ne putem păstra libertatea (măcar interioară), într-o lume captivă. În fapt, cele trei (de fapt, patru) soluții de ieșire dintr-un univers concentraționar teoretizate în preambulul „Jurnalului fericirii” sunt soluții de conservare a libertății, într-un sistem în care libertatea este o valoare interzisă. Pe de altă parte, copleșitoarea metamorfoză identitară a lui Steinhardt, strălucitoarea sa convertire, înseamnă și o multiplicare a „fațetelor” libertății: libertatea creștină. Adevărata credință, în viziunea sa, se întemeiază pe libertate.
Ce deosebiri există între „Jurnalul fericirii” publicat la Editura Dacia și „Jurnalul fericirii” varianta Rohia? Există și o a treia variantă a acestei opere?
Ediția publicată în 1991 la Editura Dacia reprezintă prima variantă a „Jurnalului fericirii”, cea confiscată de Securitate în 1972, restituită în 1975 și reconfiscată în 1984 (între timp alte copii ale dactilogramei fuseseră puse la adăpost, făcând astfel posibilă publicarea în 1991). Toate edițiile ulterioare apărute la Dacia, ediția publicată în 2005 la Editura Mănăstirii Rohia și ediția publicată în 2008 la Polirom reiau această primă variantă. „Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia”, publicat în 2012 tot la Polirom, este probabil o a treia variantă, cea care unifică prima variantă cu varianta rescrisă din memorie, după confiscarea primeia (și dispărută în circumstanțe stranii după 1990). Care ar fi diferențele dintre „Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia” și varianta apărută în 1991 la Dacia? În primul rând, o altă ordonare a blocurilor textuale. „Jurnalul fericirii”, nefiind scris cronologic, i-a lăsat autorului posibilitatea de a se juca în voie cu piesele puzzle-ului memorialistic, să le reordoneze, să le recombine, să le disloce, să le inverseze, să le extindă sau să le contragă, să reformuleze pasajele comune ș.a.m.d. Nu în ultimul rând, în varianta aceasta există fragmente inexistente în prima variantă, deci cu adevărat inedite. În notele finale ale „Jurnalului fericirii. Manuscrisul de la Rohia” am analizat și exemplificat pe larg diferențele dintre variantele menționate.
Ați studiat dosarul lui N. Steinhardt de la CNSAS. Care sunt principalele aspecte ale omului și intelectualului Steinhardt ce reies din acesta?
Într-adevăr, Dosarul de Urmărire Informativă a lui N. Steinhardt (11 volume, peste 3.000 de file) atestă o urmărire timp de 30 de ani a acestui intelectual. Un astfel de dosar ne oferă atât o imagine a celui urmărit, cât și a unui mecanism uriaș și infernal al represiunii (peste 70 de informatori care au dat note despre Steinhardt, peste 500 de ofițeri implicați în grade diferite etc.) ca și a confruntării dintre cele două „forțe”, în aparență inegale, confruntare care m-a dus cu gândul la un celebru tablou al lui Salvador Dali - „La tentation de Saint-Antoine”. Avem, pe de o parte, imaginea unui om încolțit, împresurat, încercuit, reflectat într-o multitudine de „ecrane”, avem, pe de altă parte, imaginea unui număr echivalent de „bolgii” ale infernului pe care, ca și în închisoare, N. Steinhardt le-a traversat luminos și demn, fără să accepte nici o negociere prin care identitatea sa morală ar putea fi mutilată. Pentru Securitate era evident că Steinhardt este un intelectual care nu va adera niciodată la sistemul comunist, că este din start indezirabil.
Care au fost motivele pentru care Securitatea l-a urmărit timp de 30 de ani? Chiar reprezenta un pericol atât de mare?
Într-o primă secvență, urmărirea la care au fost supuși toți foștii deținuți politici (relațiile dintre aceștia, discuțiile cu caracter „ostil”), apoi problema redactării și confiscării „Jurnalului fericirii” (problemă care ocupă un loc consistent în economia dosarului), nu în ultimul rând, relațiile cu „emigrația reacționară din Occident” (cum se spunea în limbajul Securității), în special cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca și cu postul de radio Europa Liberă. Nu cât de mare era pericolul reprezentat de Steinhardt a fost principalul resort „psihologic” al declanșării și funcționării unui asemenea mecanism, cât suspiciunea ridicată la grad de paranoia Securității.
Ce v-a atras atenția în dosarul de la CNSAS despre proces?
Să zicem că... totul e inedit în dosarul procesului Noica-Pillat (21 de volume, peste 6.000 de file) de la CNSAS. Dacă „Jurnalul fericirii” este singura carte de memorii despre acest proces, scrisă de un insider (în care experiențele carcerale sunt filtrate prin lumina botezului care a avut loc în 15 martie 1960 în celula 18 a închisorii de la Jilava - o „christomorfoză”, cum o numea Vlad Pavlovici într-un incitant eseu publicat în nr. 8-9/1997 al revistei `Steaua”), sutele de tipuri de documente incluse în dosarul procesului compun un labirint birocratic care depășește imaginarul kafkian și orwellian deopotrivă, labirint infernal care a închis în interiorul său destinele a 23 de intelectuali: mandate de arestare, ordonanțe de reținere, procese-verbale de percheziție, procese-verbale de interogatoriu ori de confruntare între acuzați, declarații ale martorilor, ordonanțe de atașare la dosar a „corpurilor delicte” (în cazul de față, câteva cărți și manuscrise de Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Dinu Pillat etc.), concluzii de învinuire, textul Sentinței din 1 martie 1960 (peste 60 de pagini), dosare de penitenciar etc. Astfel de documente trebuie citite cu niște lentile speciale, în măsură să disocieze, fie și parțial, realitatea de opusul ei, pentru că documentele cu pricina spun ceva nu despre anchetat, ci despre instituția represivă. Tocmai de aceea, în monografia pe care i-am consacrat-o lui Steinhardt, am recurs, uneori, pentru exemplificare, la exercițiul dispunerii pe aceeași pagină a unor astfel de documente și a paragrafelor corespunzătoare din „Jurnalul fericirii”.
Faceți parte din colectivul de redactare a „Integralei N. Steinhardt”, care a apărut la Editura Polirom. Aceasta va schimba modul de receptare și punere în valoare a scriitorului?
Într-adevăr, publicarea „Integralei N. Steinhardt” (22 de volume), demarată în 2006, a fost finalizată în 2021, prin colaborarea dintre Mănăstirea Rohia și Editura Polirom. Ea presupune atât o arhitectură de ansamblu, cât și o arhitectură a fiecărui volum inclus în serie (fiecare volum are un consistent aparat critic: nota asupra ediției, studiu introductiv, un bogat corpus de note explicative, dosar de referințe critice, indici, anexe etc.), după cum presupune și un proces de recuperare: texte inedite, texte preluate din revistele vremii și care au fost publicate pentru prima dată în volum, o bogată corespondență de peste o jumătate de veac (în jur de 1.200 de scrisori) etc. O astfel de serie ni-l restituie pe Steinhardt în integralitatea sa, favorizând depășirea percepțiilor fragmentare anterioare.
Sunteți vicepreședinte al Fundației „Nicolae Steinhardt”; care sunt principalele obiective ale acesteia?
Principalul obiectiv al Fundației „Nicolae Steinhardt” îl constituie tocmai valorizarea, îmbogățirea și promovarea memoriei culturale și spirituale a lui N. Steinhardt. Editarea „Integralei N. Steinhardt” și promovarea acesteia (lansări, cronici, interviuri, simpozioane, mese rotunde, conferințe în țară și în străinătate, contracte de traducere etc.) reprezintă cel mai important demers în acest sens. Apoi organizarea anuală, în preajma datei de 29 iulie, a „Zilelor N. Steinhardt”. Nu în ultimul rând, conservarea și îmbogățirea arhivei de la Mănăstirea Rohia și punerea acesteia la dispoziția cercetătorilor operei și biografiei lui N. Steinhardt (pentru elaborarea unor lucrări de licență, disertație, doctorat).
În fiecare an, la sfârșitul lunii iulie, iubitorii scriitorului și monahului Nicolae Steinhardt se întâlnesc la Mănăstirea Rohia pentru a-l evoca. Aceste evenimente au rol în păstrarea vie a memoriei lui Steinhardt?
„Zilele N. Steinhardt” se desfășoară în jurul datei de 29 iulie (data nașterii scriitorului) la Mănăstirea Rohia, Mănăstirea Rohița și Baia Mare. Pe toată durata elaborării „Integralei N. Steihardt” au avut loc ședințe de lucru la care au participat membrii colectivului editorial (și alți îngrijitori de ediție) și echipa editurii Polirom. Apoi, cu precădere la Mănăstirea Rohița, au loc mese rotunde în jurul unei teme stabilite anterior. Lansările volumelor din Integrală care au apărut în anul respectiv se fac la Baia Mare și tot acolo se vernisează expoziția de artă religioasă realizată în cadrul unei tabere care are loc la Mănăstirea Rohița. Nu în ultimul rând, participarea la slujbele de pomenire a monahului Nicolae. Toate acestea sub semnul unei luminoase „comesenii”, așa cum i-ar fi plăcut celui evocat.
A reușit Steinhardt să construiască o punte solidă între cultură și credință prin viața și opera sa?
Nu știu dacă a reușit să construiască o asemenea punte, în general, a reușit însă cu certitudine s-o construiască în opera sa. Amplitudinea culturală a predicilor și a eseurilor sale teologice, apoi stilul predicilor, viu, flexibil, colocvial, sincronizat la imperativele modernității, o anumită dramatizare a textului omiletic și încă altele vin dinspre cultură. Disponibilitatea lui Steinhardt de a descoperi „enclave” de transcendență acolo unde cei mai mulți dintre noi nu suntem dispuși să le găsim sau unde autorii înșiși nu și le prea recunosc vine dinspre credință. „Se întreabă mulți - constată el în „Jurnalul fericirii” - prin închisori și în critica literară: unde e Dumnezeu în opera lui Proust? În romanele lui Mauriac? Unde e? Să vă spun eu unde e. Nu e la cutare pagină, pentru că autorii nu sunt teologi. Nu e nicăieri. E pretutindeni, ca și în lume.”
