Ne aflăm în al doisprezecelea ceas al unui ciclu al istoriei noastre culturale, având încă posibilitatea de a cerceta și salva pentru generațiile viitoare elemente de cultură tradițională care au încă un anumit număr de păstrători. Aceste tradiții pot fi păstrate, chiar dacă transmiterea din generație în generație este întreruptă, afirmă Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei. În opinia sa, un rol foarte important îl au muzeele etnografice și centrele pentru cultură tradițională, care reprezintă elemente de legătură între generații, sprijinind transmiterea elementelor culturale specifice diferitelor comunități.
Domnule director Tudor Sălăgean, în calitate de coordonator al activităţii Muzeului Etnografic al Transilvaniei, vă rog să ne vorbiţi despre cultura populară din zona Transilvaniei.
După Marea Unire din 1918, etnografia a fost considerată de responsabilii politici și culturali ai epocii cea mai potrivită cheie pentru înțelegerea realităților unei provincii pentru care moștenirea culturală a avut întotdeauna un rol cât se poate de important. În Transilvania, patrimoniul cultural imaterial se împletește, într-o legătură foarte strânsă, cu patrimoniul arhitectonic și cu patrimoniul mobil, iar această legătură nu este nicăieri mai bine pusă în evidență decât în muzeele etnografice. Etnografia este singura disciplină îndeajuns de complexă pentru a reuși să descrie caracteristicile esențiale ale unei asemenea moșteniri culturale. Din acest motiv, muzeele etnografice au fost întotdeauna considerate cele mai autentice păstrătoare ale patrimoniului acestei provincii. Pentru toate cele trei mari națiuni care au definit civilizația transilvăneană, românii, maghiarii și sașii, Transilvania este un spațiu esențial al moștenirii lor culturale. La fel stau lucrurile și cu numeroasele comunități etnice mai mici existente în Transilvania, care păstrează elemente foarte interesante ale culturilor din care provin.
Cum vedeţi schimbarea satului românesc din ultimile trei decenii? A fost o curgere firească? Care au fost factorii care au condus la această evoluţie?
Până la mijlocul secolului al XX-lea, dezvoltarea satului a fost una oarecum naturală, însă nu atât de profundă cât ar fi trebuit. În mod paradoxal, în plin secol al XX-lea, în foarte multe dintre satele României se trăia aproape ca în Evul Mediu, iar această stare de lucruri nu era una normală. Regimul comunist a încercat o transformare radicală a satului românesc, dezrădăcinându-i pe cei mai mulți dintre locuitorii săi activi și antrenându-i în economia socialistă. Astfel, satul de altădată a dispărut aproape cu totul, transformarea sa radicală fiind încheiată în anii de după 1990. Evoluțiile din ultimele trei decenii sunt consecința directă a transformărilor din timpul regimului comunist, dar aceste evoluții trebuie urmărite, într-o abordare de ansamblu, cel puțin de la reformele agrare realizate de generația pașoptistă și de la transformările sociale majore survenite în secolul XX. Problema satului și a clasei țărănești preocupă, așadar, societatea românească de cel puțin un secol și jumătate, însă nu au putut fi găsite niciodată soluțiile pentru a o rezolva.
Mai găsim, astăzi, în satele noastre elemente străvechi de stabilitate şi continuitate?
Este foarte important să reținem faptul că moștenirea noastră culturală nu este păstrată doar în sate. O mare parte a patrimoniului cultural imaterial al umanității este păstrat în orașe, iar faptul că aici, în România, cercetătorii culturii tradiționale și-au restrâns aria de cercetare exclusiv la spațiul rural a fost, de la bun început, o greșeală. Tradițiile se află acolo unde se află oamenii, iar specialiștii au misiunea de a cerceta și încuraja păstrarea și transmiterea moștenirii noastre culturale atât în orașele României, cât și în comunitățile românești din afara țării. Revenind la sate, este destul de clar faptul ne aflăm într-o etapă foarte importantă pentru evoluția așezărilor rurale din România. Ne aflăm în al doisprezecelea ceas al unui ciclu al istoriei noastre culturale, având încă posibilitatea de a cerceta și salva pentru generațiile viitoare elemente de cultură tradițională care au încă un anumit număr de păstrători. Aceste tradiții pot fi păstrate, chiar dacă transmiterea din generație în generație este întreruptă. Aici este foarte important rolul muzeelor etnografice și centrelor pentru cultură tradițională, care pot îndeplini rolul de elemente de legătură între generații, sprijinind transmiterea elementelor culturale specifice diferitelor comunități.
Multe dintre satele româneşti sunt aproape goale, căci tinerii plecaţi la muncă în străinătate se întorc doar la marile sărbători de peste an. Ce implică acest aspect pe termen lung? La ce să ne aşteptăm?
Faptul că acești tineri se întorc la marile sărbători sau pentru a se căsători, este, în sine, unul semnificativ din punct de vedere cultural, pentru că ei își dovedesc astfel atașamentul față de moștenirea culturală a comunităților din care fac parte. În principiu, legătura cu locurile natale ar trebui să rămână destul de strânsă pentru încă cel puțin două generații, timp în care am putea spera ca România să reușească să-și aleagă, la un moment dat, conducători responsabili, care să fie capabili să îi readucă pe români în țara lor. Până atunci, este important ca legăturile culturale cu românii din diasporă să fie consolidate. În varianta ideală, Institutul Cultural Român și Ministerul Culturii ar trebui să dezvolte programe special dedicate acestui obiectiv, dar, din diferite motive, am îndoieli că o asemenea formulă va fi pusă în aplicare prea curând. Există o serie de inițiative independente în acest sens, iar în unele cazuri s-a putut conta și pe sprijinul unor administrații locale sau județene. Până una-alta, se face câte ceva în acest sens, și asta e mai bine decât nimic.
Satul a fost creuzetul unei existenţe cotidiene comune milenare care a dat naştere identităţii româneşti. Cum poate renaşte la adevărata lui valoare satul românesc? Ce am putea face fiecare dintre noi pentru a contribui la acest lucru?
Satul, în calitatea sa de păstrător al identității românești, este deja istorie. Principala provocare a perioadei care va urma va fi acceptarea și conștientizarea faptului că moștenirea noastră culturală nu mai este de mult timp una preponderent rurală. Dacă privim în jurul nostru, vom vedea că partea cea mai consistentă a patrimoniului cultural imaterial funcționează deja în sau în legătură cu mediul urban, cu instituțiile de învățământ și de cultură. Satul va rămâne în continuare un simbol, vor putea exista cazuri în care comunitățile își vor reînnoda legăturile cu tradiția, dar acest lucru se va face, probabil, mai degrabă prin intermediul instituțiilor contemporane decât prin reînvierea unor forme de organizare arhaice. Satul tradițional cu o cultură transmisă pe cale orală aparține istoriei, dar asta nu înseamnă că moștenirea sa este pierdută. Este important ca, în acest moment al istoriei noastre, să ne redefinim cu atenție prioritățile, să îmbunătățim legislația referitoare la patrimoniul cultural imaterial, să regândim programul Tezaurelor Umane Vii, care este în acest moment un dezastru, și să ne preocupăm de transmiterea moștenirii noastre culturale prin intermediul sistemului de învățământ.
Muzeul Etnografic al Transilvaniei este unul dintre cele mai vechi muzee de specialitate din ţară, având nouă decenii de activitate; prin ce proiecte noi vă propuneţi să atrageţi vizitatorii în următoarea perioadă?
În acest an se împlinesc 90 de ani de la înființarea, la Cluj, a primului muzeu în aer liber din România, iar în oferta noastră pentru publicul vizitator la această aniversare va avea un rol important. Avem un proiect de dezvoltare a Parcului nostru Etnografic, rezultat în urma unui concurs internațional de soluții, și sperăm ca în acest an să facem în continuare pași importanți înspre implementarea lui. Avem în lucru proiecte mari și pentru clădirea centrală a muzeului, acestea fiind orientate către singura direcție cu adevărat importantă: amplificarea considerabilă a spațiului expozițional, singura care poate duce la o îmbunătățire semnificativă a ofertei noastre culturale. Până la finalizarea acestor proiecte de anvergură, ne continuăm programul de expoziții și evenimente culturale cu care ne-am obișnuit vizitatorii în ultimii ani. Nu așteptăm ca publicul să își amintească de noi, ci încercăm să ieșim noi în întâmpinarea lui. În 2019, vom încerca să fim prezenți în cât mai multe dintre comunitățile pe care le cercetăm și le reprezentăm.
