Despre actriţa Leni Pinţea Homeag s-au scris râuri de cronici de-a lungul anilor, iar cine vorbeşte despre Teatrul Naţional din Craiova nu poate să nu-i asocieze numele, pentru că arta îşi are rigorile ei, dar, mai presus de toate, îşi are statornicia ei. De-a lungul anilor a jucat pe 80 dintre cele mai mari scene ale lumii, iar cu Phaedra a avut 180 de reprezentaţii, acest rol fiind apogeul carierei teatrale a actriţei. Când porţile teatrului s-au închis, Leni a ales să-L caute pe Dumnezeu, mai mult chiar, pe mirificele meleaguri natale, într-o oază de lumină şi verdeaţă, a înălţat o biserică.
O frumoasă bisericuţă de lemn s-a conturat ca o rază de lumină în inima muntelui. V-aş ruga, doamnă Leni Pinţea Homeag, să ne identificaţi un succint traiect al acestui lăcaş de-nchinăciune.
Anul Domnului 2006, un an în care, cu vrerea Tatălui, am ctitorit biserica. Edificiul singuratic din lemn de brad, luminos, străpunge cerul, privit dintr-un unghi anume. Turnul bisericii, de formă pătrată, cu parapet, cu vârf ascuţit, făcând corp comun cu coamele dealurilor, găzduieşte clopotul de bronz. De jur împrejurul bisericii, am ridicat un gard, tot din lemn de brad, ale cărui laturi se prind de impresionanta poartă maramureşeană, bogat împodobită cu scene biblice, dăltuite în lemn şi aşezate pe socluri. Biserica este acoperită cu şindrilă. Interiorul lambrisat este mobilat cu piese frumos sculptate, din lemn de cireş, iar razele stacojii, albastre şi purpurii pătrund prin ferestrele de la Răsărit, proiectându-se pe podele. Pe locul acesta încins de brâul protegiuitor al plantelor perene, iarba verde este împodobită cu flori de munte; de toate felurile şi în toate culorile, e strălucitoare.
Nu doream să se oprească această clipă
V-am auzit dând slavă lui Dumnezeu pentru că v-a făcut să puteţi preţui viaţa aceasta retrasă...
Oriunde te uiţi, totul pare pogorât din cer. Cât eram de fericită! Adesea, noaptea nu dormeam, ca să-mi veghez mai bine fericirea şi fiecare zori de zi erau zorii unei bucurii. Ziua începea prin contemplarea tainică a bisericii. Îmi umpleam ochii cu frumuseţea ei şi-i mulţumeam Cerului că m-a făcut să preţuiesc viaţa mea retrasă. Dar clipa aceasta era sigură, nu se putea atinge nimeni de ea. Stam şi mă minunam de realizările mele: biserica şi noua mea casă, iar prezentul nu mai avea nici o însemnătate. Acest crâmpei de timp am să-l păstrez ca pe ceva sfânt. Nu doream să se oprească această clipă, voiam să o închid, să mă asigur de ea. Mi-era bine. Trăsăturile mi se destindeau tot zicând: "Da" şi "Într-adevăr" şi "Îţi mulţumesc, Iisuse Hristoase" şi... gândul meu se îndrepta spre Cer.
Turiştii trec de la o icoană la alta (sunt multe, multe icoane), apoi rămân locului, aruncând priviri admirative, cu licăriri de uimire. Descopăr în ochii lor reflexia surprizei şi a bucuriei, în timp ce admiră interiorul bisericii şi altarul care se lasă privit prin uşile împărăteşti, lăsate deschise.
Sfinţirea schitului va rămâne o candelă vie
Am înţeles că slujba de sfinţire a avut o conotaţie aparte şi era firesc să fie aşa, însă aş vrea să ştiu cum aţi perceput clipa aceea scăldată în lumină picurată cu miros de smirnă şi tămâie?
Un vuiet limpede străbătea până departe aerul liniştit din jur, după care a urmat un şir de dangăte domoale. Sunetul clopotului din turnul bisericii anunţa că în marea zi de sărbătoare, "în anul de la Hristos 2010, luna lui mai, ziua 21, IPS Laurenţiu, Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, săvârşeşte târnosirea lăcaşului sfânt, alături stându-i un evlavios sobor de preoţi şi diaconi".
Peste satul scăldat în lumina soarelui domnea o tăcere sfântă. Pe ferestrele bisericii străbătea splendoarea neclintită şi totuşi atât de plină de viaţă a îngerilor. Răcoarea din biserică avea ceva sacru, iar aerul era greu de mirosul dulce de tămâie, trandafiri şi lumânări, într-un amestec statornic de spiritualitate lumească şi divină. Îmi ţineam respiraţia pentru a putea auzi mai bine slujba de sfinţire şi am rămas nemişcată ca nu cumva să destram acea înviere. Eram atât de emoţionată, încât bătăile inimii ameninţau să-mi spargă pieptul.
Acum, mă hrănesc cu linişte şi credinţă
Pentru că în aceste zile încărcate de o profundă spiritualitate trăim cu smerenie liniştea şi pacea sufletească dăruită de Postul Naşterii Domnului Nostru Iisus Hristos, aş vrea să uităm pentru o clipă de trecătoare tristeţi şi să ne apropiem cu bucurie şi seninătate de toate cele sfinte...
Rugăm pe Bunul Dumnezeu să pogoare milostenia Sa asupra schitului, Dumnezeu cel ce face cu putinţă astfel de transformări morale. Am mulţumit şi eu, la rândul meu, tuturor; am mulţumit părinţilor mei, Nicolae şi Maria, care ne privesc poate, de undeva de sus, pentru că odată cu vorbirea m-au învăţat şi primele rugăciuni ale creştinului. Să vă rugaţi în ea, să o cinstiţi şi să îi purtaţi de grijă! Către acestea toate, să ne ajute Bunul Dumnezeu! Sunt la Moeciu de patru ani, îmi lipseşte teatrul, îmi lipsesc spectatorii şi toată lumea mea. În lipsa tuturor mă hrănesc cu linişte şi credinţă.
Un vuiet se răspândeşte în văzduh, venit din turla bisericii. E dangătul de clopot care se aude atât de limpede în altarul nemişcat, vestind oamenilor mireasma sărbătorilor. Sublimul din clopotele care se aud marchează imensitatea tăcerii din jur. Şi totuşi... Ce mult te-am iubit, bătrână scenă! Iartă-mă, dragă scenă, că te-am făcut bătrână! Am uitat că noi nu îmbătrânim niciodată, devenim doar antici.
"Gloria e groapa meseriei"
Actriţa Leni Pinţea Homeag a strălucit în cele mai elocvente (relevante) roluri pe care Naţionalul din Bănie le-a oferit iubitorilor de teatru, de-a lungul vremii. Pe lângă Phaedra, care a fost încununarea unei impresionante cariere, au existat alte şi alte roluri "cu esenţe rare", cum îi place actriţei să le definească: Bardinskaya, Lady Macbeth, Pisica, Sevastiţa, Atena, doamna Roquin şi multe altele, la fel de dragi. Şi asta până-ntr-o zi, când a primit cumplita veste că trebuie să părăsească teatrul. Ştia că "gloria este groapa meseriei" şi a ales varianta conform căreia "ce nu te omoară, te-ntăreşte". Şi pentru că este o persoană foarte profundă, marea doamnă a Teatrului Naţional din Craiova nu a rămas cu mâna întinsă, ca a regelui Lear, ci a ales cel mai frumos drum al încununării unui destin, acela de a ctitori o biserică în satul natal.
