Nu suntem la capătul istoriei, dar cred că am pierdut busola

Un periplu prin viaţa umanităţii, din Antichitate până în vremea noastră, este un demers cât se poate de necesar. De ce? ­Fiindcă pentru a descifra ceea ce se petrece la ora actuală în lume avem ­nevoie de o interpretare corectă a evenimentelor care au marcat epocile trecute spre a înţelege mişcările care angajează acum viaţa oamenilor la scară planetară. Ce îl ­caracterizează pe omul postmodern faţă de cel antic sau medieval şi ce greşeli colosale poate ­face primul ne explică ­în interviul de mai jos ­preşedintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop.

Fiecare epocă a avut în istoria omenirii o tipologie dominantă, un model, un ideal uman. Antichitatea vedea acest model în filosof. El avea ca țintă dobândirea virtuților, împlinirea în sine, dar și în cei care-i erau discipoli ai kalokagathiei. Faceți, vă rog, un ­portret al omului antic din perspectivă socială, culturală și ­politică.

Omul antic european este întruchipat, ca prototip, de clasicismul greco-latin, cea mai înaltă formă a culturii antice, după ce aceasta s-a împărtășit din civi­lizația Orientului (mai ales din cea egipteană) și din sinteza elenistică. Omul acesta s-a voit descă­tușat, prin mijlocirea demo­crației de tip atenian și apoi roman, care i-a oferit o cale a libertății limitate sub forma participării, în agora și în forum, la viața social-politică a cetății. Latura culturală a acestei libertăți s-a manifestat plenar prin cultul pentru frumusețea spiritului și a corpului omenesc, vizibil cu ochiul liber nu numai în marile creații literare, artistice (arhitectura, sculptura), științifice, ci și la olimpiade. Olimpiadele erau mari întreceri sportive, în timpul cărora se releva, însă, și puterea culturii, a poeziei, a teatrului. Omul antic adept al acestui model era convins că „între arme muzele tac” (inter arma silent musae) și, măcar pe parcursul competițiilor amintite, orașele-state grecești opreau orice conflict militar, preamărind pacea. Evident, ca orice model, și acesta are o latură idealizată spre care s-a tins, dar care nu a fost atinsă niciodată în ­deplinătatea sa. Antichitatea a intrat în criză și, odată cu criza, a ajuns în declin idealul său de om.

Evul Mediu aduce cu sine o schimbare majoră și pune în prim-plan alte modele: monahul, cavalerul, regele creștin. Valorile promovate de ei sunt smerenia, onoarea, grija pentru virtuțile creștine. Ce aduc nou din perspectivă religioasă și politică cele trei tipuri pomenite mai sus?

Evul Mediu este o altă lume, care nu a repudiat total - cum cred unii - valorile antice, dar care s-a remarcat, în primul rând, prin atașamentul nețărmurit al omului european față de credință și Biserică. Cei care fac abstracție de această caracteristică definitorie nu înțeleg nimic din lumea medievală, pe care o consideră „întunecată”, „barbară” și „ignară”, pe când, în fapt, ea era doar altfel decât lumile apuse. Cavalerul creștin era apărătorul pământului pe care locuiau el și ai lui („familia” lui lărgită erau și țăranii care munceau în senioria sa), dar și protectorul „republicii creștine”, al lumii care promova ordinea Mântuitorului sacrificat pentru noi. Monahul și preotul erau „rugătorii”, numiți în lati­nește oratores, pentru că se căzneau, prin rugăciunile lor, să-i ajute pe oameni să ajungă la salvarea lor prin credință. Regele și împăratul întruchipau autoritatea pământească și spirituală în același timp (pe care o dobândeau prin ungere), asigurând respectarea ordinii divine pe pământ, în viața aceasta trecătoare. Spre deosebire de antici, oamenii medievali considerau trecerea lor prin lumea de „umbră și vis” doar o pregătire pentru viața veșnică „ce va să vie”. Pregătirea aceasta nu putea să se deruleze oricum, ci prin câteva valori intrinseci ale creștinismului: smerenia (opusă semeției), ierarhia (opusă anarhiei), onoarea (opusă lașității), milostenia (opusă avariției). Omul medieval era, în cea mai mare parte, supus, dar nu față de orice, ci față de idealurile creștine care dominau societatea.

În cartea sa, „Anul 1000”, George Duby vorbea despre neîmplinirea unei aș­tep­tări creștine, venirea a doua a Mântuitorului pe pământ. Decepția a făcut ca în ­Occident să se declan­șeze Renașterea (sec. XIV-XVI). Ea vine cu modelul omului universal și cu dictonul antic păgân „antropos, metron panton”. Descrieți omul Renașterii.

Și omul Renașterii a fost caracterizat - de-a lungul timpului - în funcție de multe prejudecăți. S-a spus despre el că a eliberat omenirea de tenebrele medievale, că a readus lumina în societate, că a reașezat ființa umană pe piedestalul rezervat ei de antici. Analiștii au arătat chiar, adesea în forme provocatoare, că umanismul ar fi repus omul în centrul universului, ca măsură a tuturor lucrurilor, în locul lui Dumnezeu. De fapt, Renașterea a început fără nici o pretenție de originalitate, dorind doar să reînvie Antichitatea, mai exact s-o imite. De aici îi vine, de altminteri, și numele de Renaștere. În al doilea rând, majoritatea umaniștilor nu L-au negat pe Dumnezeu, ci ­L-au dorit „raționalizat”, explicat, detaliat prin cunoașterea directă de către creștini a cărților sfinte și, cu precădere, a „Cărții cărților”, Biblia. Faptul acesta a dus, până în final, la Reforma protestantă din Occident. Renascentiștii, condamnând „urâțenia” creațiilor medievale, caracterizate de ei drept „grotești”, au crezut că, prin imitarea operelor antice, readuc în prim-plan frumusețea corpului și spiritului omenesc. Au pornit, însă, de la o premisă falsă, fiindcă oamenii medievali, constructorii bisericilor și catedralelor bizantine, romanice și gotice le-au făcut așa nu pentru că erau ignoranți, nepricepuți în a imita templele grecești și romane, ci pentru că ele nu mai erau în consonanță cu gustul lor. Bolțile rotunjite și cupolele impresionante ale Sfintei Sofia, coloanele și colonetele ro­ma­­nice, ogivele, rozetele și contra­forții de la Notre-Dame din Paris, frescele exterioare de la Voroneț nu au dăinuit până azi din necu­noaștere, ci, dimpotrivă, din prea multă cunoaștere menită să dureze. Oamenii medievali făceau animale fantastice destinate ornării exterioare a bisericilor gotice nu pentru că nu știau să facă statui ca ale lui Fidias și Praxiteles, ci pentru că nu voiau. Se schimbase idealul artistic. Cu toate acestea, omul renascentist a însemnat o descătușare de canoane și a condus, până la urmă, la adevărate capodopere, care ne încântă și astăzi. Imitarea inițială s-a convertit în originalitate și valoare.

Următoarea epocă e cea modernă, prefațată de Re­vo­­luția Franceză. Tipul uman propus este cetă­țea­nul. Acesta e caracterizat de revolta față de stat, de Biserică, de orice autoritate. Fiindcă el dorește foarte repede stabilirea drepturilor lui, a liber­tăților lui față de constrângerile care-l vizează din toate părțile. Ce schimbări majore la nivel social se petrec acum și cum influen­țează ele instituțiile men­țio­nate mai sus?

Epoca modernă, începută prin Renaștere ca primă etapă pregătitoare, aduce în prim-plan alte reguli, canoane, idealuri. În loc de credință nețărmurită și necontestată, în loc de ierarhie, supunere, privilegiu, colectivitate, se impun individualismul, demo­crația, libertatea, egalitatea, revoluția. Omul modern se vrea liber și stăpân pe sine, într-o lume lipsită de constrângeri. În acest vârtej al contestațiilor - de la ­Vechiul Regim până la Biserica creștină - nu au lipsit exagerările, iconoclasmele și chiar distrugerile ireparabile. Revoluția Franceză a introdus - cum se știe - „cultul rațiunii” în locul creștinismului, idee nefericită, îngropată până la urmă într-un fiasco total. Cetă­țeanul Epocii moderne este un liberal, promotor al libertăților individuale și colective, un distrugător al imperiilor multinaționale și un promotor al mișcărilor de emancipare națională. Cea mai avansată idee politică a secolului al XIX-lea, numit și „veacul naționalităților”, a fost eliberarea națiunilor de sub tirania împă­raților, regilor și aparatelor lor opresoare și construirea statelor naționale. În literatură și artă, se afirmă acum romantismul, ­care amendează Renașterea și readuce în prim-plan gustul pentru Evul Mediu, văzut nu în cheie negativă, ci prin caracteristicile sale etern valabile. Urmează realismul, ilustrat foarte bine în proza lui Honoré de Balzac, autorul „Comediei umane”. După realism, succesiunea curentelor se precipită, de parcă planeta nu ar mai avea timp. Claritatea și conciziunea dispar, frumosul în artă începe să fie contestat, ajungând să se exhibe în public fel de fel de excentricități. Asta nu înseamnă, însă, că noile curente - de exemplu, impresionismul - nu au produs valori excepționale, pe care sute de milioane de oameni le ­admiră azi în toate marile muzee ale lumii. Doar că aceste creații noi și acești artiști excentrici ­neagă mult mai vehement decât se făcuse aceasta anterior toate (sau aproape toate) modelele ­precedente.

Am ajuns la epoca actuală. O numim postmodernism. Ca tipar uman determinant avem întreprinzătorul. Totul se învârte în jurul banilor, al capitalului și investițiilor globale. Dar globalismul e și el în derivă și clamata solidaritate mondială sau europeană a eșuat lamentabil în fața pandemiei. Brusc, ne-am adus aminte că statele au granițe care se mai și închid, că doar economia națională te scapă atunci când vine o criză majoră... Cum ați caracteriza omul postmodern?

Omul postmodern nu vrea să mai audă de canoane, dar se împotmolește adesea în ele. Libera circulație a oamenilor și ideilor, comunicațiile rapide, aproape instantanee, digitalizarea, lipsa conflictelor armate mondiale clasice (din 1945 încoace), bunăstarea unei mari părți a oamenilor din Europa, America de Nord, Australia, regiuni ale Asiei au generat un fel de frenezie în spectacolul vieții, o lipsă de precauție, o iluzie a libertății nelimitate. Mulți oameni, amețiți de ghiftuirea materială, au ajuns să creadă că lumea este o imensă scenă și că ei joacă o piesă de teatru scrisă tot de ei, pe care o pot transforma cum doresc. O conse­cință a acestei „semeții” este globalizarea (mondializarea) sau convingerea că lumea trebuie să devină o unitate, un fel de comunitate omogenă, manifestată la scara întregului glob prin crearea de instituții și organisme politice suprastatale, printr-o politică economică și de securitate comună. Ideea în sine poate să fie generoasă și nu mă îndoiesc că unii dintre „părinții” și promotorii ei (de pe la jumătatea secolului trecut, de mai târziu și chiar de azi) nu au fost și nu sunt sinceri și doritori de bine. Problema nu ­este, însă, aceasta, ci convingerea lor iluzorie ­(deocamdată) că ­lumea este ca o casă veche, pe ­care anumiți arhitecți și constructori deștepți o pot dărâma ca să construiască alta, mult mai mare și mai bună. Mă rog, acum se vehiculează ideea că mulți dintre acești „arhitecți” ai noii „case” globale nu o vor mai bună, ci mai în ­folosul lor, mai ușor de dominat, mai obedientă. Îmi place să ignor această posibilitate. „Casa veche” era formată din multe „încăperi” numite națiuni, care s-au ­constituit și adăugat treptat, în chip organic și care, se pare, ­le-au dat unora impresia de haos. Aceste națiuni sunt acum subiecți colectivi ai dreptului internațional și le par unora opozanți redutabili ai „noii ordini globale”. De aici nu a mai fost decât un pas până la elaborarea de strategii pentru distrugerea națiunilor, prin măsuri luate de sus, ca și cum ai decide prin lege desființarea unui partid politic, a unui sindicat sau a unei alte instituții. S-a pierdut din vedere faptul că națiunile (în sensul lor genuin de comunități umane bazate pe convingerea unității de origine, de limbă, de credință, de cutume, de teritoriu) nu s-au creat la date precise, prin decizii ale parlamentelor sau ale altor organisme reprezentative și că, în dreaptă consecință, ele nu pot fi eradicate la comandă, după voința cuiva. Astăzi, națiu­nile - cărora mulți le cântau prohodul - se răzbună și o fac adesea în forme egoiste, de închidere în sine, de concurență neloială față de alte națiuni. Lumea, însă, din fericire, nu a devenit încă o tablă de șah pentru care să se bată doi jucători deștepți și ambi­țioși. Iar națiunile nu sunt inamicii globalizării, ci pot să fie vectorii unei anumite ordini armonioase regionale și planetare. Cei care vor globalizare, dacă doresc să reușească, ar trebui să pornească de la națiuni ca protagoniști și nu să încerce distrugerea lor.   

Omul postmodern european și american este, în mare măsură, lipsit de repere morale, de valori culturale și, câteodată, chiar creștine. Lipsa aceasta majoră ­vine din educația defectuoasă din familie și din școală. Mulți au ajuns să creadă azi că, dacă știu de mici să folosească telefonul mobil sofisticat, dacă au în degetul cel mic universul digital, sunt demiurgi și pot să facă orice doresc, fără restricții. Or, o lume fără reguli (între care intră și limitările) devine haotică. Din această carență majoră s-a născut o ignoranță crasă, o repudiere a culturii generale, o necunoaștere endemică a valorilor lumii, pe ­care cei care se cred acum „guru” le exploatează. Altfel nu se poate explica cum și de ce, protestând în chip legitim împotriva discriminării și a rasismului, ajungi să condamni un roman precum ­„Coliba unchiului Tom”, un film precum „Pe aripile vântului”, să dărâmi o statuie precum cea a lui Cristofor Columb. Aici este vorba despre manipulare grosolană, ­posibilă pe fondul ignoranței și prostiei. Educația serioasă ­trebuie să-i dea oricărui individ capacitatea de a distinge între valorile artistice perene și preju­decățile politice. Iar aici, studiul istoriei - dacă s-ar mai face ­sistematic, dar nu se mai face - ar fi suficient ca să sădească în mintea copiilor și adolescenților un adevăr elementar cândva: ­orice epocă istorică trebuie receptată prin prisma valorilor contemporane ei. În acest spirit, eu nu pot să-l judec și blamez pe Iulius Caesar fiindcă, în De bello gallico, dincolo de valoarea literară incontestabilă a acestei creații, ar face „apologia războiului”. Acum două mii de ani, orice bărbat care era cetățean roman sau era cuprins în statul roman, trebuia să facă armată vreme de 25 de ani, iar cine nu făcea asta era un paria, demn de tot dis­prețul. Orice om de stat, orice om cu demnitate publică trebuia să lupte, inclusiv cu arma, pentru mărirea teritoriului statului, pentru acumularea de teritorii în plus. La fel, William Shakespeare ar putea să fie blamat, după mintea unora dintre contemporani, pentru că, în piesele sale, promovează crima. Să ne gândim câți dintre membrii familiilor regale, ale dinastiei se omoară între ei, cu metode reprobabile (de la sabie până la otravă), în marile drame și tragedii shakespeariene? Un istoric știe însă că atunci era moral să fie așa și că membrii caselor domnitoare se puteau ucide între ei, fără să răspundă în fața justiției (făcută pentru muritorii de rând, nu ­pentru „unșii lui Dumnezeu”). Doar dacă un personaj de rang inferior omora un prinț, atunci intervenea justiția lumească. Tot așa, orice om educat știa odinioară că marele explorator Cristofor Columb a ajuns la 1492 nu în America propriu-zisă, ci în Antilele Mari, convins că se afla în India. Evident, au existat și violențe în vremea expedițiilor lui Columb, inclusiv răpirea și aducerea câtorva băștinași în Spania, dar de aici și până la blamarea descoperitorului european al Americii pentru toate relele pricinuite de sclavia negrilor este o cale lungă. Numai regimurile totalitare (dictaturile) au promovat astfel de acte distructive, interzicând toate creațiile care erau în dezacord cu ideologiile lor. Astfel, comuniștii au ars cărțile religioase, hitleriștii operele care preamăreau virtuțile democratice și care aveau autori evrei. Dictaturile au dat jos statui, au martelat fresce, au creat indexuri ale lucrărilor interzise. Așa cum în justiție este absolut firesc să nu acuzi pe nimeni retroactiv, să nu condamni pe nimeni pentru o faptă comisă înainte de existența unei anumite legi, tot așa nu ne putem „certa” cu Aristotel pentru că îi socotea pe sclavi „unelte vorbitoare” sau pe Harriet Beecher Stowe fiindcă portretizează o sclavă de culoare în relație caldă, umană cu stăpâna sa. Pe vremea lor, era moral să fie așa cum a fost. Evident, oricine este liber să critice opera lui Aristotel, a lui Harriet Beecher Stowe și a oricui altcuiva în funcție de particula­ritățile lor estetice și chiar și de ideile social-politice pe care le promovează, dar nimeni nu are dreptul să distrugă ori să interzică valorile consacrate ale omenirii.  

Privind înapoi, cu ochiul specialistului, credeți că ne apropiem de finalul ­istoriei?

Nu cred că ne apropiem de „sfârșitul istoriei” - o găselniță mai mult teribilistă decât realistă a lui Fukuyama - și nici nu cred că ne este dat nouă, oamenilor, să știm când va fi, dacă va fi vreodată, o catastrofă demnă de un asemenea nume sinistru. Omenirea nu am făcut-o noi, „trestiile gânditoare” despre care vorbea Blaise Pascal și nici viața nu ­ne-am dat-o noi, ca să putem dispune de ea după plac. Există legi care ghidează această lume aparentă a noastră și pe care, din fericire, nu le-am făcut noi. Acestea excedează inteligența noastră, vin dinspre înțelepciunea Dumnezeirii și ne conduc acolo unde vrea Pronia Cerească. În ciuda acestui lucru, noi nu suntem meniți să rămânem pasivi, ci avem privilegiul, dat de Creator, să cunoaștem lumea, să o investigăm și să-i întărim mereu armonia. Omul are o lumină interioară așa de extraordinară, încât, cu această lumină a lui, sporește taina lumii, cum ar fi spus Lucian Blaga. Cei care nu fac și nu înțeleg să facă acest lucru sunt ori orgolioși peste măsură ori ignoranți. Vestea bună este că ­societatea a avut până în acest moment mecanismele potrivite ca să-i mustre pe aceștia, să-i izoleze, să-i educe și chiar să-i readucă pe calea cea potrivită. Ce va fi de-acum încolo vom vedea! Dacă credința și încrederea în bine și în iubire ne vor însoți pașii, nimic din valorile autentice nu poate să fie pierdut...