Astăzi, părintele Constantin Galeriu ar fi împlinit 90 de ani. Născut de sărbătoarea Intrării în Biserică a Fecioarei Maria şi plecat dintre noi în ajunul Adormirii Maicii Domnului, viaţa duhovnicului de la „Sfântul Silvestru“ a reprezentat o continuă dăruire faţă de cei cărora le-a slujit şi pe care i-a iubit necondiţionat. Două dintre ucenicele care i-au fost mai tot timpul aproape ne-au mărturisit preocupările, mâhnirile şi bucuriile părintelui. Am stat de vorbă cu prof. Iulia Chirea şi cu Ioana Matei, referent în cadrul Protoieriei II Capitală. Răspunsurile lor ne descoperă purtarea atentă şi grijulie a unui tată faţă de copiii lui.
Doamnă Iulia Chirea, cum l-aţi cunoscut pe părintele Galeriu?
Eu am ajuns la părintele Galeriu în ianuarie 1993. Atunci am luat un concediu prelungit, iar părintele m-a rugat să-l ajut să facă corespondenţa. Întotdeauna era năpădit de multe, multe scrisori. Nu reuşea să răspundă la toate. Erau scrisori ale oamenilor nu numai din ţară, ci din toată lumea. Şi din India primea corespondenţă, din America, de peste tot. Deşi nu toate primeau răspuns, rugăciune exista pentru toţi. De multe ori am avut ocazia să simt că îi poartă în inimă pe toţi şi că are gând pentru fiecare în parte.
Ne puteţi spune ce anume cuprindea corespondenţa?
Majoritatea erau cereri pentru rugăciunea părintelui. Pe lângă acestea, găseam şi multe scrisori de mulţumire din partea oamenilor al căror traiect de viaţă se schimbase datorită întâlnirii cu părintele. Unii cereau ajutor şi sprijin prin rugăciune, alţii aveau nevoi materiale. Mă miram cum, deşi pe unele scrisori, era trecut la destinatar doar „Părintele Galeriu din Bucureşti“ plicurile ajungeau fără să se piardă pe drum.
Părintele purta o corespondenţă şi cu mari oameni de cultură nu doar de origine română, ci şi din străinătate. Aş aminti pe doctorul austriac Victor Frankl. O altă persoană care avea contact cu părintele era preotul ortodox francez Marcel Hugues. Cu acest preot a avut un schimb de materiale pe tema ştiinţă-religie. Se cunoaşte foarte bine că părintele Galeriu a avut o preocupare deosebită pentru dialogul dintre ştiinţă şi religie. Îmi amintesc că un ucenic îl întreba dacă omul se poate mântui şi fără ştiinţă. Iar părintele i-a răspuns: „Dacă nu ar fi existat căderea omului, mântuirea era posibilă şi fără ştiinţă, dar, în urma căderii, omul are nevoie de cunoaştere.
„Până în ultima clipă a dorit să lucreze la predici“
Revenind, cât timp v-aţi ocupat de corespondenţă?
Foarte puţin timp, pentru că după ce am văzut şi am înţeles ce se întâmplă în viaţa părintelui am hotărât să vin în fiecare zi. De aceea în aproape fiecare dimineaţă, în drum spre altar, la rugăciune era această ploaie de idei care trebuiau notate. În acel moment simţeai cum coboară cerul pe pământ. Gândurile lui erau inedite. Mintea părintelui era vie. Deşi reflecta asupra celor duhovniceşti, părintele avea înţelegere faţă de toate, de firea omului, de patimile lui. Dar preocuparea sa era la omul de dinainte de cădere. A vorbit cu atâta firesc şi naturaleţe de omul paradisiac... Părintele ne spunea mereu: „Credinţa nu te ridică doar deasupra acestei lumi, ci te instituie în inima lui Dumnezeu“. Iar privirea părintelui urma această linie. Ceea ce m-a uimit pe mine la părintele era faptul că, deşi doctorul Băjenaru, care îl îngrijea, a interzis orice fel de solicitare intelectuală pentru părintele, el tot ne zicea: „Adă-mi «Ambigua» şi deschide la pagina 256 ca să lămurim o idee“. Deşi vorbea puţin mai greu, totuşi era clar că, în adâncul fiinţei, memoria părintelui nu era afectată, ci rămăsese intactă. Erau lucruri pe care le purta în suflet, imprimate în fiinţa lui. Până în ultima clipă a dorit să lucreze la predici.
Cum elabora părintele predicile? Îl ajuta cineva la transcrierea lor?
Părintelui, în urma şederii în puşcărie, i-a fost afectată mâna dreaptă. Scria foarte frumos, dar puţin mai greu. Şi atunci avea nevoie în permanenţă de cineva care să-i noteze ideile. Mintea sfinţiei sale era prinsă tot timpul într-un fel de discurs interior legat de preocupările teologice înalte pe care le avea, în special de cuvântul Scripturii, fundamental pentru dumnealui. Părintele era captat totdeauna la dimensiunea verticală.
„Cel mai tare îl durea neiubirea oamenilor“
Doamnă Ioana Matei, cum îl simţeaţi pe părintele în timpul slujbei?
Când stateai lângă dânsul simţeai că eşti în afara timpului. Trăiai o altă stare, mai înaltă şi de aceea ne era şi greu să ne mai desprindem de dumnealui. Simţeam întotdeauna o căldură care te învăluia şi o pace extraordinară. Cred că toate acestea veneau din starea de rugăciune continuă în care se afla părintele.
Ce îl mâhnea cel mai mult? Care erau supărările lui?
Cel mai tare îl durea neiubirea oamenilor. Părintele avea o mare dragoste faţă de toţi cei din jur şi dacă vedea la noi că nu suntem iubitori faţă de ceilalţi era foarte mâhnit. Faptul că nu te ridicai, că rămâneai acolo în mocirla patimilor tale, şi această îi provoca amărăciune. S-a întâmplat odată, la o predică, ca părintele să folosească cuvinte grele, ca „noroiul păcatelor“ şi altele. Ne-am mirat cu toţii, pentru că ştiam că părintele era foarte atent la cuvânt, despre care spunea mereu că trebuie să fie ziditor şi nu să dărâme. De aceea am gândit că a folosit acele cuvinte pentru a ne trezi, pentru a fi şi noi vii.
În ultima perioadă, părintele nu a mai putut sluji din cauza bolii. Cum a primit-o?
Îmi amintesc că pe când părintele era bolnav, acasă la dumnealui a venit un monah de la Schitul Lacu, din Sfântul Munte. Îl chema Acachie. I-am cerut sfatul în ceea ce privea mulţimea celor care îl cautau în continuare pe părintele Galeriu, deşi el nu îi mai putea primi. Călugărul athonit ne-a spus: „Părintele este cel mai important. Numai la dumnealui trebuie să vă gândiţi. Trebuie să credeţi că Dumnezeu îl vrea acolo curat, curat. De aceea trece prin toate aceste greutăţi“. Să ne amintim că de multe ori, mari sfinţi au suferit înainte de moarte chinuri insuportabile. Iar părintele a spus odată, pe când era la spital: „Poate că cel rău mă încearcă aşa de tare pentru că mulţi s-au întors la credinţă prin predicile mele“.
Părintele, deşi suferea, nu se văita, ci dimpotrivă îşi cerea iertare ori de câte ori avea nevoie să-l ajuţi cu ceva. Atitudinea lui smerită te făcea să-l ajuţi cu bucurie. Nu simţeam nici un fel de oboseală sau frică că s-ar putea întâmpla ceva rău cu dumnealui. Înainte eram cu totul altfel, dar în acele clipe orice s-ar fi întâmplat nu intram în panică. Eram foarte sigură pe mine. Simţeam că sunt apărată.
„Pe mine adevărul mă odihneşte, nu perna şi somnul“
Cum era părintele la spovedanie? Era aspru?
Nu, părintele era foarte blând. Lucra mai mult cu rugăciunea decât cu vorba aspră. Se ruga pentru oameni în continuare, până situaţia lor se schimba, iar ei veneau cu bucurie şi îi spuneau că necazurile au dispărut. Toţi îl iubeam foarte mult. Cu toate acestea, îmi aduc aminte că odată mi-a atras atenţia: „Să nu cumva să crezi că eu sunt Hristos“. Adevărul este că unora se întâmpla căderea în ispita idealizării părintelui, iar el a simţit imediat această tentaţie.
Care credeţi că a fost darul părintelui Galeriu?
Dragostea pentru oameni. Atât de puternic şi de viu simţeam lucrul acesta… Părintele nu era un om de birou, al scrisului necontenit, foarte preocupat de Scriptură, de adevărul cărţilor sfinte. Odată, când doamna preoteasă, văzându-l obosit, i-a spus să se odihnească, părintele a replicat: „Pe mine, Argentina, adevărul mă odihneşte, nu perna şi somnul“. Avea un mod personal de a se bucura în slujbă. Deşi în ultima perioadă era în mod evident obosit, mergea la sfeştanie la oricine l-ar fi solicitat. Venea epuizat. Intra în Liturghie în această stare, dar, încet, încet îl simţeai cum se ridică, pentru ca în momentul culminant al slujbei şi la predică să fie incandescent. Starea lui de putere, de biruinţă ne-o împărtăşea tuturor.
„Scrisul într-un suflet rămâne o veşnicie“
Avea atâta dragoste, încât ne lua pe toţi împreună cu el în înţelesurile lui înalte. Părintele s-a luptat să zidească biserici în sufletele noastre. A căutat să lase şi în scris gândurile sale, dar a luptat şi cu fiecare în parte, personal, pentru că fiecare a simţit acest fapt. În perioada când lucra la articolele pe care le scria în ziar în anii după Revoluţie, de multe ori dimineţile ne trezeam cu câte un om, o bătrână venită de departe, amărâtă că vecina i-a luat găina. Părintele se oprea din dictat, iar eu mă supăram puţin şi îi spuneam: „Părinte, nu putem renunţa la scris. „Ştiam că atunci când se întrerupea din şirul ideilor, foarte greu reintra la aceeaşi intensitate. Dar părintele mi-a spus blând: „Ştii, scrisul este valabil timp de multe generaţii, dar scrisul într-un suflet rămâne o veşnicie. Cu această bătrână poate nu mă voi mai întâlni niciodată. Şi apoi, ea a bătut atâta cale ca să mă vadă. Cum să o resping?“ Şi o lua pe femeie, o ducea la altăraş, se ruga şi apoi intra în vorbă cu ea la un nivel acesibil ei. Până nu îi simţea sufletul înălţat din durerea cu care venea, nu o lăsa. Nu ştiu cu ce anume rămânea femeia, dar părintele se purta ca un tată faţă de copilul ei.
De multe ori, stând în preajma părintelui, ne grăbeam să lăsăm totul şi să căutăm numai lucrurile duhovniceşti. Părintele în schimb ne tempera spunând: „Copii, să ştiţi că şi împlinirea (profesională) are valoarea ei în viaţa omului“.
