Mănăstirea Antim din București ține aprinsă de peste trei veacuri făclia credinței și a iubirii de neam și de cultură. Chiar dacă de-a lungul vremii a trecut prin multe încercări, astăzi, iată, ritmul liturgic și activitățile ei catehetic-misionare și filantropice o arată foarte dinamică în cetatea Bucureștilor, monahii de aici străduindu-se cu multă râvnă să împlinească învățăturile rânduite de ctitorul ei, Sfântul Antim Ivireanul. Între slujitorii acestei lavre, Părintele Sofian Boghiu, plecat la Domnul în 14 septembrie 2002, rămâne un reper de credință și râvnă pentru Dumnezeu și de dragoste față de aproapele. Interviul cu fiul său duhovnicesc, arhimandritul Mihail Stanciu, ne descoperă din măreția acestui iubit Avvă.
Părinte Mihail, ce face cu adevărat o mănăstire? Calitatea celor care vin să se închinovieze acolo? Un stareţ cu harismă? Slujbele frumoase? Prin ce era atractiv Antimul în timpul Părintelui Sofian, atât pentru cei ce au intrat în mănăstire aici, cât și pentru mireni?
O mănăstire reprezintă o familie duhovnicească, în care toți membrii ei și fiecare în parte viețuiesc și lucrează în armonie, urmărind trei ținte: sporirea în credință și-n virtute a tuturor (viața duhovnicească și liturgică), buna chivernisire a traiului cotidian (activitățile administrativ-gospodărești) și luminarea și ajutorarea credincioșilor mireni (lucrările cultural-misionare și filantropice). Sunt importante regulile de conviețuire și de lucrare în obște (de exemplu la noi este Așezământul mănăstirii întocmit de Sfântul Antim), dar este important și modul de conducere și de armonizare a „ascultărilor” membrilor ei (egumenul și consiliile duhovnicesc și economic). Starețul are, deci, rolul principal în bunul mers al lucrurilor într-o mănăstire, atât prin exemplul personal, cât și prin îndrumările date părinților și fraților din obște, căci el imprimă pulsul vieții duhovnicești. El este ca o matcă într-un stup și ca o cloșcă ce „clocește” pui, iar această calitate a „stăreției” sufletelor altora nu o are oricine; este și un dar, o harismă, dar și o virtute cultivată în ani de ascultare și ucenicie duhovnicească. Apoi, sunt importante rugăciunea liturgică a obștii și rânduiala de chilie care întrețin aprinsă râvna pentru Dumnezeu și pentru viața veșnică a fraților. Astfel, obștea rămâne închegată într-un duh, într-o inimă, ridicând pe fiecare în parte și pe toți împreună și iradiind lumina iubirii lor în Hristos prin fapte bune și celor din jurul mănăstirii.
Părintele Sofian a reprezentat și reprezintă pentru noi, cei din obște, modelul de stareț înțelept, treaz și activ, rugător și lucrător, care știa să îmbine perfect simplitatea cu erudiția, discernământul cu iubirea, fermitatea cu blândețea. De-a lungul vieții sale de preot și îndrumător duhovnicesc, Părintele Sofian a fost egal cu sine în căutarea și ascultarea Mântuitorului Hristos, rugându-se mereu să dobândească simțirea prezenței Lui și să lucreze cu această conștiință a atotprezenței Lui. De aceea, el se purta cu multă gingășie față de oameni, cuvintele și sfaturile lui de la spovedanie căpătând greutatea unor apoftegme filocalice. La slujbe, Părintele Sofian era foarte atent la cântările bisericești, urmărind atât exprimarea muzicală, cât și înțelesul textului, citându-le adesea la predici. Această atitudine de trezvie doxologică o preluau parcă de la Părintele Sofian și ceilalți coslujitori și participanți la slujbe, molipsindu-se de tăcerea luminoasă în care se odihnea Bătrânul frumos. Această frumusețe duhovnicească te odihnea și pe tine când îl priveai și-ți stârnea o admirație inexplicabilă, care de la prima întâlnire te transforma din curios în credincios. Oricum, Mănăstirea Tuturor Sfinților este un punct de atracție pentru creștinii de pretutindeni (nu numai din București sau din țară) datorită peceții jertfelnice a ctitorului ei, dar Părintele Sofian și Părintele Adrian, împreună și cu ceilalți părinți ostenitori aici, chemau credincioșii cu mai multă putere prin slujbele, spovedaniile, sfaturile și predicile lor, mai ales în anii de după 1989.
Vorbea cu Dumnezeu și Dumnezeu cu el
În formarea unui ucenic, a unui novice, spre devenirea lui ca bun monah e nevoie de un bun părinte duhovnicesc. Care sunt aşadar calităţile unui bun gheronda, ale unui stareț experimentat, şi cum erau ele întruchipate în Părintele Sofian?
Răspunsul ni-l dau Sfinții Părinți în cuvintele lor teologice și filocalice. Starețul, a cărui experiență personală se cristalizează în ani buni de ascultare, răbdare și cercare, trebuie să fie un model de viață curată și de gândire ortodoxă, capabil să îndrume și fără cuvinte pe fiii duhovnicești, iar atunci când grăiește, cuvântul lui „cu putere multă” trebuie „dres cu sare”, adică trebuie să fie adaptat celui ce-l primește ca să rodească în acela pocăința și credința. Așadar, Părintele Sofian, care a agonisit cu stăruință în ani de zile credința lui statornică și multe daruri de la Dumnezeu, era un om plin de înțelepciune, de cultură duhovnicească și laică, dar această „vedere înțelegătoare” o avea de la Duhul Sfânt, nu numai din cărțile Sfinților Părinți. Era un om de rugăciune, îi plăcea să vorbească cu Dumnezeu în liniștea chiliei, și eu cred că și lui Dumnezeu Îi plăcea să vorbească cu el. Deși în ultimii ani se ostenea mai mult trupește din cauza diabetului și a altor boli și neputințe, Părintele Sofian era un om care iubea postul, privegherea și milostenia. Aceste virtuți, agonisite cu răbdare, i-au luminat mintea și l-au ajutat să trăiască în cumpătare, dovedind o dreaptă socoteală atât în viața sa personală, cât și în sfaturile date altora.
Monahul înseamnă, dacă urmărim etimologia greacă, cel unificat. Ce conferă unificare, unitate vieţii călugăreşti şi ce punea la temelia acestei unificări Părintele Sofian?
Pentru Părintele Sofian, ascultarea de Dumnezeu în toate este calea dezvoltării personale reale, fie ca monah, fie ca mirean. Îmi aduc aminte că Părintele Sofian ne dădea mereu exemple din Pateric, fie cuvinte de folos, fie diverse întâmplări cu tâlc. Astfel, am înțeles că ucenicia (ascultarea) duhovnicească lângă un bătrân te ferește de rătăciri dogmatice și morale, căci iubirea de Dumnezeu și de semeni se învață prin exemplu, „molipsindu-te” de la unul mai avansat pe această cale a „lepădării de sine” pentru Dumnezeu și pentru Biserică. Mai spunea Părintele că unificarea noastră interioară, integritatea noastră, este un dar dumnezeiesc și o stare a sufletului odihnit și bucuros în Dumnezeu, e semn al nepătimirii și pregustare a vieții veșnice în Hristos. Această odihnă și bucurie lină iradiantă face să strălucească chipul unui călugăr (gr. kalogheros = bătrân frumos). Deci cumva este un capăt al nevoințelor ascetice…
Trăirea lui se ridica la înălțimea Părinților
Părintele Sofian a rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut ca un mare duhovnic. Dar el a fost şi un iscusit pictor bisericesc. Pe lângă aceste daruri Părintele mai avea unul, acela al unui cuvânt cu mare impact la ascultători. Părintele era invitat adesea la conferinţele ASCOR să vorbească. Cum era ca vorbitor cu și despre Dumnezeu Părintele Sofian?
Părintele Sofian considera că rugăciunea este viața sufletului și o experiență a vieții veșnice în Dumnezeu. El iubea rugăciunea, îi plăcea să dialogheze cu Dumnezeu atât în liniște, în chilie, cât și în slujbe, în biserică. Spunea că rugăciunea personală (lăuntrică sau rostită) este oglinda vieții noastre, iar sporirea în rugăciune antrenează și o înălțare morală, după cum o viață imorală face ca rugăciunea noastră să fie respinsă de Dumnezeu: „Dumnezeu e atent la rugăciunile noastre, dar noi, oare, suntem atenți la ce ne rugăm? Ca să fie primită de Dumnezeu rugăciunea noastră, deci, noi trebuie s-o rostim cu inimă curată, cu credință (stăruință) și cu smerenie, cerând ca Dumnezeu să plinească voia Sa în viața noastră.” Deseori l-am găsit în chilie pe Părintele Sofian citind Psaltirea sau Ceasurile. Alteori, cu metaniile în mâna stângă rostea rugăciunea lui Iisus, stând în fotoliu, aplecat puțin în față, ca și cum ar spovedi pe cineva. Ne învăța pe toți să rostim „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, sau „Doamne, luminează-mă, întărește-mă, păzește-mă!”, sau „Maica Domnului, ajută-mă, luminează-mă, scapă-mă!” cât de des putem (fie în vremuri de ispită, fie în reprize de câte 15 minute), ca variante (alternative) ale rugăciunii inimii. Ne îndemna să ne rugăm și după carte, recomandându-ne ca rugăciunile lungi (acatiste, paraclise) să le spunem șoptit și lin, ca unui prieten ce stă în fața noastră. Avva Sofian spunea că prin rugăciunea neîncetată dobândim pe Duhul Sfânt în noi, iar Duhul Sfânt din noi ne înfiază Tatălui Ceresc și ne dă puterea de a face fapte bune semenilor noștri.
Având această experiență vie prin rugăciune a lui Dumnezeu, Părintele Sofian vorbea despre El cu sfială, cu acea temere sfântă de a nu greși cu ceva. Era foarte fidel Sfinților Părinți și ne sfătuia pe toți să citim cărțile lor teologice, în principal Patericul și Filocalia. Mărturisirea despre Dumnezeu a Părintelui Sofian avea nu numai claritatea formulărilor dogmatice patristice, ci și fermitatea confirmărilor lui lăuntrice primite prin Duhul Sfânt. Nu simțeai în glasul lui „patinările” și scolastica rece a intelectualului ce încă mai face jonglerii conceptuale, ci înțelegeai că trăirea lui mistică se ridicase la nivelul descoperirilor Duhului Sfânt din formulele dogmatice ale Sfinților Părinți. De aceea Părintele Sofian nu prea agrea discursurile adogmatice ale neortodocșilor, considerând că ei sunt neserioși față de Domnul Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața noastră. Adesea ne recomanda să căutăm la Părintele Dumitru Stăniloae răspunsuri la nedumeririle noastre față de „modernismele” teologice apărute în ultima vreme…
De ce nu se mai nasc oameni de statura duhovnicească a acestui mare Avvă? De ce este nevoie pentru ca un monah să ajungă la înălțimea spirituală a Părintelui Sofian? Trebuie să te naşti pentru aşa ceva, sau toate virtuţile se primesc ca daruri?
E greu de spus. Poate că se nasc și trăiesc discret, dar nu știm noi. Însuși Dumnezeu a ascuns faptul că mai are 7.000 de credincioși fideli chiar și față de Sfântul Ilie… Oricine urmează pașii Părintelui Sofian are șanse să sporească precum el, deși are alți talanți de înmulțit. Totuși, trebuie subliniat faptul că Părintele Sofian a împlinit cele trei voturi monahale (ascultare, sărăcie, feciorie) într-o anumită ambianță istorică, social-culturală și duhovnicească unică, irepetabilă. S-a născut într-o familie creștină, din oameni credincioși și cuminți, moștenind de la ei o anumită blândețe și evlavie. Apoi a întâlnit anumiți Părinți duhovnicești, a învățat de la ei, a crescut și s-a nevoit împreună cu ei și cu alții ca el. Nu a apărut pe un culoar gol, ci și-a împletit viața cu alți oameni care doreau și ei să înainteze pe calea virtuții, a trecut prin anumite încercări, unele foarte grele, iar aceste întâmplări ale vieții l-au format și l-au pregătit pentru darurile duhovnicești pe care le-a primit progresiv de la Dumnezeu, în timp. De fapt, Părintele Sofian spunea că „încercările vieții sunt examenele credinței noastre în Dumnezeu și, dacă le trecem cu bine, atunci avansăm în viața duhovnicească, iar dacă nu le trecem, atunci repetăm anul”, arătând că din naștere fiecare primește anumiți talanți, dar de noi depinde să-i lucrăm. Unii au primit talanți mai puțini la naștere, dar prin disciplină și muncă îi fac roditori mai mult decât alții care, deși au primit mulți talanți la naștere, nu au lucrat ca să-i înmulțească. Deci, mai degrabă virtuțile sunt deprinderi exersate cu răbdare și stăruință în timp, susținute și sporite de harul lui Dumnezeu, decât simple daruri naturale (genetice).
În închisoare a descoperit deplina libertate
Aş vrea să vorbiţi despre vocația martirică a Părintelui Sofian. Această vocaţie nu a constat doar în nevoinţa lui călugărească, ci şi în anii de temniţă pe care i-a îndurat. V-a povestit vreodată amintiri din închisoare, lucruri care i s-au întâmplat în acele condiţii extreme? Știu că Părintele era un om foarte discret.
- Da, într-adevăr, Părintele Sofian a evitat să vorbească despre chinurile și greutățile îndurate pe perioada detenției și a persecuției comuniste de după aceea. Am observat, însă, o anume detașare față de prigonitorii săi, deși sunt convins că a suportat multe umilințe de la acei „caralii” inculți și răi, pentru care s-a rugat spre îndreptarea lor. Ne-a spus odată că unul dintre gardienii care-l păzeau l-a căutat după 20 de ani și a cerut să i se spovedească, iar Părintele l-a primit și i-a acordat iertarea mult dorită.
„Comunismul a căutat prin toate mijlocele de propagandă să-L îndepărteze pe Dumnezeu din conștiința oamenilor (și tineri, și bătrâni), iar minciuna a fost la mare înălțime în perioada comunistă, ea venind de la tatăl minciunii - diavolul. Bolșevicii au căutat să distrugă din viața noastră tot ce era tradiție sfântă, tot ce amintea de Hristos în folclor, în cultura și-n arta românească. Această amprentă creștină voiau s-o scoată ei de peste tot; adică să rămână sufletul gol și-n el să imprime minciuna și otrava ateistă”, afirma Părintele Sofian și ne mărturisea că-n vremea detenției, când zidurile celulei îi făceau pe deținuți să privească mai mult în sus spre Dumnezeu, el a putut să se roage cu mai mare detașare față de lucrurile pământești. El a reușit să fructifice (în a le găsi un sens pozitiv) constrângerile fizice la care erau supuși cei închiși politic și religios, deși nu mici le erau suferințele în acea perioadă, mai ales când vedeau cum alți frați creștini ortodocși erau torturați mai rău ca ei și uciși cu bestialitate.
Răbdarea în tăcere și rugăciune a acestor suferințe în temnițele și lagărele de muncă unde „alții l-au încins și l-au dus fără să vrea” a reprezentat încă o formă de mărturisire statornică a credinței Părintelui Sofian în Dumnezeul cel Viu chiar în fața unor torționari foarte violenți, nu numai în fața colegilor de celulă. Alături de ceilalți mărturisitori ortodocși chinuiți pentru „delictul de opinie” neconformă cu ateismul comunist, Părintele Sofian s-a făcut „priveliște Îngerilor și Sfinților” și, cred eu, Mântuitorul Hristos Însuși l-a întărit precum pe Mucenicii de demult, mărturisindu-l și înaintea Tatălui din Ceruri.
Noi sperăm, clerici și mireni, ca numele Părintelui Sofian, scris în Cartea Vieții de Domnul nostru Iisus Hristos pe Care L-a slujit și L-a mărturisit în toată viața lui pământească, să strălucească și mai puternic în inimile noastre și în cartea (Sinaxarul) Bisericii, împreună cu alți Părinți și cărturari mărturisitori ai Rugului Aprins. De aceea, să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru darul Lui făcut neamului nostru românesc și Bisericii Ortodoxe strămoșești, căci acum, mai mult ca acum 15 ani, Părintele Sofian se roagă Domnului pentru noi toți.
