Anul acesta, binecredincioşii români au bucuria de a se închina şi de a săruta un fragment din lemnul Sfintei Cruci, adus la Bucureşti de la Constantinopol prin iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Sfânta Cruce este semnul nostru, al creştinilor, existenţial şi fundamental, care ne aduce aminte de iubirea dăruitoare şi jertfelnică a Mântuitorului şi de Sfânta Sa Înviere. Despre semnul Sfintei Cruci, despre semnificaţia acestuia, despre asumarea ei şi despre folosul ei mântuitor ne-a vorbit arhid. prof. dr. Ioan Ică jr, profesor la Catedra de spiritualitate ortodoxă din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna" din Sibiu.
Părinte profesor, ce reprezintă pentru creştini semnul Sfintei Cruci?
Creştinii pot afirma fără nici o ezitare, fără nici o urmă de şovăire că nu există semn mai important în viaţa lor decât semnul Sfintei Cruci. Sfânta Cruce este într-un fel atotcuprinzătoare: ne întâlnim cu Sfânta Cruce la creaţie, ne întâlnim la mijlocul ei - mântuirea prin Iisus Hristos şi ne întâlnim şi la sfârşitul istoriei, ca o cheie de deschidere a Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Aşadar, Crucea este într-un fel cheia vieţii creştine, cheia existenţei întregii lumii, a întregului cosmos, a istoriei, a omului. Crucea este semnul nostru existenţial şi fundamental. De altfel, acest semn îl vedem reprezentat şi în iconografie, de pildă, în acea faimoasă scenă a Judecăţii de Apoi de la Voroneţ, unde Sfântul Petru deschide Poarta Raiului, poartă pe care este pictată crucea. Totul se deschide şi se închide aşadar prin Cruce. Semnul Sfintei Cruci are o dimensiune suprapământească, cerească, dar în acelaşi timp ea este şi un semn concret, văzut, are forma vizibilă a unui semn la care ne închinăm, pe care îl venerăm tocmai pentru că este altarul de jertfă al Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, Crucea în sensul ei concret de lemn al jertfei, al suferinţei şi al mântuirii este într-un fel cea mai apropiată de sufletele şi viaţa creştinilor. Pentru că, prin intermediul Sfintei Cruci în aspectul ei soteriologic, creştinii au descoperit şi au şi accesul la celelalte semnificaţii ale Crucii. Crucea în sensul cosmologic, prezentă în dimensiunile cosmosului, sau crucea în organizarea fiinţei umane, omul fiind o fiinţă cruciformă. Spune atât de frumos Sfântul Efrem Sirul că pasărea când vrea să zboare îşi deschide aripile în semnul crucii, că un pom când vrea să înflorească, să crească are forma crucii, deci tot ce apare structurat în cosmos, în univers are imprimat semnul crucii. Noi am ajuns să cunoaştem taina aceasta a crucii imprimată în tot ce ne înconjoară, în primul rând pentru că am înţeles paradoxul acesta fundamental care stă în descoperirea puterii lui Dumnezeu în jertfa Sfintei Cruci în care am înţeles că taina umilinţei a sângelui şi a sacrificiului lui Iisus Hristos pe cruce reprezintă începutul şi garanţia învierii noastre. Noi plecând dinspre cruce în sens mântuitor manifestat pe Golgota pe un lemn sfânt, pe care creştinii l-au cinstit şi venerat încă din secolul al IV-lea, din timpul Împăraţilor Constantin şi Elena, de atunci încoace, plecând de la acest semn, al vieţii câştigate prin moarte, creştinii au început a cunoaşte taina Sfintei Cruci imprimată în întreaga ordine şi structură a existenţei. Lucrul acesta, noi, creştinii ortodocşi, îl simţim în cultul ortodox care celebrează toate aceste multiple dimensiuni ale crucii. Să nu luăm crucea doar într-un sens cosmogonic sau cosmologic, cum de altfel poate o întâlnim în ezoterisme sau în alte speculaţii, ci să o înţelegem în concretizarea ei mântuitoare în primul rând şi atunci întâlnirea oricărui creştin cu lemnul Sfintei Cruci este inevitabilă şi mântuitoare şi salvatoare.
Crucea ne învaţă să trăim suferinţa cu bucurie
Ce înseamnă asumarea sau luarea, purtarea crucii de fiecare dintre noi?
În tradiţie şi în tradiţia populară, în limbajul comun a pătruns cuvântul acela evanghelic spus de Mântuitorul: "Cine vrea să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!", iar acest cuvânt evanghelic a devenit extrem de comun la nivelul limbii şi înţelegerii populare. Cuvântul cruce a devenit sinonim cu suferinţă, fiecare are crucea lui sau îşi are partea lui de suferinţă, dar suferinţa care este luată ca o cruce, atunci suferinţa câştigă un sens izbăvitor. Pentru că suferinţa îl şi poate distruge pe om, îl poate face să îşi piardă credinţa, speranţa şi nădejdea, să cadă în disperare, să meargă până la sinucidere, dar atunci când suferinţa este înţeleasă ca o cruce în spatele crucii se află întotdeauna lumina învierii şi a vieţii care se câştigă prin suferinţă şi prin acceptarea dăruirii de sine. Atunci, înţelegerea suferinţei ca o cruce poate să transfigureze, să dea un sens şi un rost acestor nenumărate suferinţi de care este plină existenţa umană. Existenţa umană nu este făcută numai din bucurii, există şi dureri, nu este făcută numai din plăceri, există şi multă suferinţă în viaţă şi atunci crucea ne arată felul în care ne putem raporta la suferinţă fără ca suferinţa să ne distrugă şi să ne anuleze într-un sens desăvârşit şi, dimpotrivă, ne ajută să ne ridicăm, crucea este şi un semn vertical care ne arată că suferinţa nu ne anulează şi ne înnobilează, ne ridică şi ne transfigurează. Sfinţii Părinţi ne spun întotdeauna că omul are două variante: sau îşi asumă necazurile şi suferinţele de bunăvoie, sau, dacă nu le asumă de bunăvoie, le asumă de nevoie. De pildă, spun Părinţii că monahii iau asupra lor crucea şi suferinţele de bunăvoie şi se mântuiesc prin asumarea lor de bunăvoie, dar spun că şi cei din lume care nu le-ar dori se mântuiesc prin răbdare, suportându-le cu îngăduinţă, cu credinţă şi nădejde, cu demnitate necazurile. Nimeni nu scapă în ultimă instanţă de suferinţă, importantă este atitudinea lăuntrică prin care ea este asumată.
Crucea - imaginea puterii distrugătoare a păcatului, topită în faţa iubirii mai mari decât moartea
Paradoxul crucii constă în faptul că la picioarele ei s-au întâlnit răutatea oamenilor, ura şi păcatul lor cu dragostea şi puterea lui Dumnezeu.
Da, e spus foarte frumos şi bine. Tocmai acesta este semnul de contradicţie, paradoxul pe care îl are sfânta cruce, pentru că în ea, crucea Mântuitorului sau crucea martirilor, a celor care au mărturisit dreapta credinţă se văd simultan aceste două dimensiuni: vedem pe de o parte răutatea, cruzimea şi ticăloşia oamenilor căzuţi în păcat şi care îşi etalează violenţa şi setea de răzbunare şi de invidie în chinuirea semenilor lor. Crucea reprezintă din acest sens o exacerbare şi o etalare a răutăţii şi a răutăţii oamenilor. Era semnul unui supliciu cumplit, dar în acelaşi timp pe cruce vedem că Fiul lui Dumnezeu converteşte această ură şi această violenţă într-un gest de iubire şi de îmbrăţişare dumnezeiască. Aşa cum spun de altfel şi cântările bisericeşti, nu soldaţii romani au fost cei care i-au întins Mântuitorului mâinile pe cruce, ci Mântuitorul Însuşi îşi deschide braţele într-un semn de ultimă îmbrăţişare, de iubire dusă până la moarte din dragoste faţă de Dumnezeu Tatăl şi apoi din dragoste faţă de toţi oamenii - fiii Lui. Deci, Crucea este imaginea simultană, suprapusă într-un fel, a păcatului omenesc, este o etalare a puterii distrugătoare a păcatului, dar care se topeşte în faţa iubirii mai mari decât moartea, cum spune Cântarea cântărilor, care a fost iubirea lui Dumnezeu Tatăl manifestată în Iisus Hristos faţă de noi toţi. Această îmbrăţişare a Mântuitorului pe cruce e mai mare decât cruzimea şi ticăloşia oamenilor. Aşa se face că noi, creştinii, nu ne închinăm la un semn al răutăţii noastre,
într-un fel ea ne aduce aminte continuu că noi suntem cei care L-am respins pe Mântuitorul, şi ori de câte ori greşim Îl condamnăm pe Mântuitorul la moarte, dar că răutatea şi păcatul nostru sunt tot timpul mult mai mici şi înghiţite de iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Aşadar, noi ne închinăm semnului Sfintei Cruci ca având acea putere, acea iubire de a ierta, de a vindeca, de a tămădui orice fel de păcat, inclusiv păcatul crimei.
Prin Cruce învingem frica de moarte
Într-una din stihirile de la Laude ale Utreniei se spune: "Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei..." De ce se tem diavolii de cruce?
Troparul ne aduce aminte de semnul crucii ca fiind un semn de trimf al lui Dumnezeu care se face asupra păcatului şi asupra demonilor. Jertfa lui Iisus Hristos, iubirea Lui faţă de noi manifestată în cruce reprezintă uzurparea demonilor asupra lumii. Ei se văd neputincioşi în faţa lui Iisus Hristos pe care au încercat să Îl ispitească imediat după Botez, după cele patruzeci de zile de post, ispitindu-l cu plăcerile lumeşti, dar fără izbândă, iar apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că cel rău se apropie din nou de Mântuitorul după perioada celor trei ani de activitate şi, încercând să Îl ispitească prin frică, prin ispitele durerii, ale suferinţei, văzând că Mântuitorul e mai tare decât durerea, nu Îl blestemă pe Dumnezeu Tatăl, nu îi blestemă pe cei care îl execută cum făcea unul dintre criminalii răstigniţi, ci îşi manifestă iubirea faţă de toţi aceia care I-au făcut rău. Crucea reprezintă aşadar acea deposedare a puterii celui rău care vede că nici prin frică nu reuşeşte să-L abată pe Hristos de iubirea faţă Dumnezeu şi faţă de oameni. În acest sens, crucea reprezintă dezarmarea ultimă a diavolilor, a dispărut ultimul resort al lor, aşa cum spune şi Epistola către Evrei şi un Apostol de la Maslu "că frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa", astfel că Mântuitorul pe cruce învinge tocmai frica asta de moarte care este ultimul resort prin care diavolul reuşeşte să ţină în ghearele lui o întreagă umanitate. De aceea, Mântuitorul e mai presus de moarte, este biruitorul morţii, al iadului, dar şi al stăpânitorului acestuia care este diavolul.
Dăruirea naşte viaţă şi viaţă fără sfârşit
De ce în Ortodoxie Crucea este nedespărţită de Înviere?
Cultul nostru mărturiseşte această legătură dintre Cruce şi Înviere. De pildă, la fiecare Utrenie duminicală, după ce se citeşte Evanghelia Învierii şi este scoasă în mijlocul credincioşilor spre închinare se cântă acel minunat imn "Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfânta Ta Înviere o lăudăm şi o mărim". Aceasta arată că tradiţia ortodoxă a fost de la început fermă în asocierea celor două dimensiuni: că nu există, pentru Hristos şi pentru cei care cred, cruce fără înviere, că nu există suferinţă fără fericire sau că nu există moarte fără viaţă. Deci crucea exprimă acest paradox şi vrea într-un fel să ni-l comunice nouă tuturor, ea reprezintă răsturnarea ispitirii adamice. Adam a crezut că poate să trăiască fără Dumnezeu şi în loc de viaţă a câştigat cunoştinţa binelui şi a răului şi moartea. Mântuitorul nu caută moartea cu orice preţ, moare, dar moartea şi suferinţa Lui nasc viaţa. Creştinismul reprezintă întâlnirea cu sacrificiul, cu dăruirea care naşte viaţă şi viaţă fără sfârşit şi deschide Împărăţia luminii celei neînserate. Crucea este cheia Împărăţiei. Este destul să ne uităm, nu numai la această cântare de la Utrenie, dar şi la toate cântările Octoihului, de la Vecernia de sâmbătă seara, stihirile sunt ale Crucii şi Învierii sau la Utrenie canoanele sunt ale Crucii şi Învierii. Imnografia încă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea când s-au fixat aceste minunate cântări arată că tradiţia ortodoxă era foarte conştientă de solidaritatea acestor două: că nu există Cruce fără Înviere, dar nici Înviere fără Cruce. Aceasta explică într-un fel şi caracterul spiritualităţii ortodoxe, care este în acelaşi timp o spiritualitate ascetică, a acceptării suferinţei, dar şi o spiritualitate a bucuriei, a încrederii în biruinţa lui Dumnezeu, a vieţii asupra morţii. Teologia ortodoxă prin părintele Dumitru Stăniloae şi apoi prin ucenicul său, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, încearcă să îl aducă şi să îl pună aproape de inimile şi minţile teologilor, ale preoţilor şi ale credincioşilor. Este acel lucru pe care, aşa cum spunea Preafericitul Părinte, îl mărturisim în Săptămâna Luminată, şi îl mărturisim şi vizual, îl mărturiseşte Biserica atunci când episcopul sau preotul iese la cădire sau la binecuvântarea finală ţinând în mână alături de cruce şi lumina Învierii. Nu există cruce fără lumină şi nici lumină fără cruce, pentru că lumina lui Hristos tâşneşte din cruce, sunt razele care ies din iubirea jertfitoare a Mântuitorului Hristos.
Crucea este atotprezentă în istoria poporului român
Există un specific al trăirii crucii în neamul nostru?
Este limpede că pentru creştinii români, pentru noi ca popor format încă din etnogeneza lui sub semnul evanghelic, de origine apostolică, andreiană, un popor care a ştiut să se sacrifice pentru credinţă, luptând pentru credinţa ortodoxă vreme de secole de-a rândul, crucea a avut o mare importanţă, şi-au asumat semnul crucii până la capăt. Semnul crucii este prezent în arta populară românească, românii ortodocşi au vrut să vadă crucea la intersecţia drumurilor, să sfinţească cu el natura, ogorul, câmpul, propriul lor trup prin purtarea la gâtul lor a crucii primite la Botez, sculptată în lemn în tot ce îi înconjoară. Pe lângă toate acestea, creştinii români au dorit să trăiască crucea şi în sens martiric, luptând şi murind efectiv cu zecile şi cu sutele de mii în luptă pentru apărarea crucii. Românii nu au fost un popor cruciat, nu au organizat expediţii aşa cum au organizat cavalerii occidentali pentru eliberarea Ierusalimului şi a locurilor, dar au ştiut să apere Sfânta Cruce poate cu mult mai multă suferinţă, mai multe dureri şi jertfe în cursul istoriei lor. Practic, toată istoria României de aproape 2.000 de ani se confundă cu apărarea Sfintei Cruci, dar este şi o istorie făcută din suferinţe, o istorie care s-a desfăşurat sub semnul crucii, să ne gândim la Sfinţii Brâncoveni sau la Sfântul Ştefan cel Mare, care au ştiut să marcheze teritoriul românesc cu cruci care se află pe biserici şi mănăstiri. Deci poporul român este un popor creştin şi un popor al crucii. Crucea este atotprezentă în istoria poporului român, a artei, a culturii româneşti şi a fost aşa cel puţin până la apariţia comunismului. Să sperăm că şi acum, în această perioadă, crucea îşi va păstra sensul ei de reper spiritual şi duhovnicesc pentru existenţa credincioşilor în general, dar şi a poporului român care s-a definit tocmai prin asumarea crucii până la capăt, de la ţăran până la oştean, şi de la monah şi preot până la omul de rând, şi după suferinţe românii au avut parte şi de bucurii, de învieri.
Mai sunt acum şi câteva ţări care mai au crucea pe steag, pe stindarduri, dar în imn cred că suntem singurii care iată păstrează în acest minunat imn al lui Andrei Mureşanu "preoţi cu crucea-n frunte!". De altfel, ne putem şi întreba, fără credinţa în puterea Sfintei Cruci transfiguratoare şi mântuitoare cum ar fi acceptat zeci de mii de soldaţi şi de ţărani să moară pentru credinţă fără să clipească. Trebuie să recunoaştem că forţa crucii se manifestă mai ales în încercări, mai puţin în perioadele de prosperitate care creează iluzia unei satisfaceri sau a unei bunăstări, care de obicei disociază bucuria de suferinţă. Atunci când creştinii sunt încercaţi de necazuri, de suferinţe, de boli îşi aduc aminte de puterea Sfintei Cruci şi uită acum în această perioadă că de fapt adevărata viaţă nu vine din prosperitatea mall-urilor sau a consumului, ci ţâşneşte din puterea dăruirii, nu din puterea consumului, ci din puterea dăruirii.
Anul acesta, prin bunăvoinţa şi iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, credincioşii români au ocazia şi bucuria de a se închina Sfintei Cruci. Cum vedeţi această binecuvântare asupra noastră şi care este folosul în drumul nostru spre mântuire a Sfintei Cruci?
Este un gest extraordinar acesta pe care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel împreună cu Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu îl fac acum, în acest an aniversar al Autocefaliei bisericeşti, aducând un fragment din lemnul Sfintei Cruci în mijlocul poporului român pentru a ne aduce aminte că Biserica noastră, poporul român a fost un popor plămădit, organizat şi structurat în jurul creştinismului, în mijlocul căruia se află taina Sfintei Cruci şi a Învierii Domnului. Este un privilegiu aşadar să fim aproape de acest lemn sfânt pe care iată ierarhi de frunte ai Bisericii noastre ni-l pun spre închinare şi venerare. Noi trebuie astfel să facem ca prin Cruce creştinismul să fie resursă şi pentru prezentul societăţii noastre, dar să deschidă şi spre viitorul lumii de mâine. Pentru că noi nu ne închinăm la lemnul Sfintei Cruci doar ca la un martor tăcut al evenimentului dramatic petrecut acum aproape 2.000 de ani pe Golgota, pentru că semnul Sfintei Cruci are o putere nu numai în trecut, ci şi în prezent şi în viitor. Acest gest aşadar doreşte să ne facă să luăm în serios creştinismul şi Sfânta Cruce. Trebuie să fim recunoscători şi mulţumitori acestor doi mari ierarhi care iată în acest moment îşi manifestă comuniunea panortodoxă şi că în mijlocul acestei comuniuni de origine apostolică stă semnul Sfintei Cruci.
"Noi trebuie astfel să facem ca prin Cruce creştinismul să fie resursă şi pentru prezentul societăţii noastre, dar să deschidă şi spre viitorul lumii de mâine."
arhid. prof. dr. Ioan Ică jr, profesor la Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna" din Sibiu, Catedra de Spiritualitate ortodoxă
