Slujirea aproapelui, o luptă pentru viaţă la Valea Plopului

Aşezămintele sociale de la Valea Plopului, care găzduiesc de câteva decenii copii orfani şi mame abuzate, funcţionează în cea mai mare parte datorită inimii largi şi iubitoare a fondatorului acestora, părintele Nicolae Tănase. Experienţa copilăriei părintelui a făcut ca mai târziu, când el a devenit slujitor al Altarului, să lupte pentru dreptul la existenţă al copiilor fără şansă. Activitatea părintelui este cunoscută bine în toată ţara şi constituie un model de slujire a celor aflaţi în nevoi stringente şi care sunt neajutoraţi, copiii. Am stat de vorbă cu părintele Nicolae Tănase despre trecutul şi prezentul acestor aşezăminte şi felul în care a ajuns să le ridice şi să le administreze în acest admirabil mod.

Aș începe acest interviu cu familia sfinției voastre în care ați crescut. Ați avut anumite nevoi afective sau materiale neîmplinite ca și copil? Povestiți-ne pe scurt despre copilăria sfinției voastre.

Aceasta este o întrebare sensibilă și atunci și răspunsul este pe măsură. M-am născut după 16 ani de rugăciuni și tratamente făcute de mama mea. Părinții mei s-au căsătorit de tineri, așa cum se obișnuia atunci. Eu sunt singurul copil al familiei, mama m-a născut după vârsta de 30 de ani. La un an și opt luni după nașterea mea, părinții s-au despărțit, iar eu am crescut fără tată, fiind îngrijit doar de mama și bunica mea. Înțelepciunea de țăran a mamei a făcut ca lucrurile să meargă mai departe, chiar și în aceste condiții dificile. De obicei, copiii crescuți fără unul dintre părinți sunt considerați traumatizați; sper că nu a fost cazul meu, deși am devenit mai sensibil. În școala generală și apoi la Seminarul Teologic, simțeam adesea nevoia de a proiecta figura tatălui în dascălii mei, lucru care m-a făcut să port în minte imaginea mai multor „tați”. Poate fi o problemă de ordin psihologic, dar nu am cercetat-o și nici nu simt nevoia. Mama a fost o femeie săracă, dar extrem de muncitoare, iar eu nu am dus lipsă de cele necesare. A fost destul de strictă cu mine, ceea ce, retrospectiv, consider benefic. Aveam voie să mă joc și să mă bucur de copilărie, dar într-un mod controlat și bine delimitat. Am ținut posturile, am mers la biserică de mic copil. Nu mi-am dorit niciodată altceva decât să devin preot, o dorință greu de exprimat în perioada comunistă.

Cine sau ce anume v-a inspirat să vă dedicați sprijinirii copiilor orfani și persoanelor aflate în diverse nevoi?

La mine a fost ceva conjunctural. Nu am visat neapărat peste noapte că o să fac multă filantropie. Eu m-am ocupat 10 ani de Parohia Valea Plopului, apoi a murit Ceaușescu, în 1989, și apoi s-a ivit ceva mai spectaculos, și anume întâlnirea mea cu marele poet al nostru Ioan Alexandru, care m-a inspirat și cu care am luptat contra avortului, el strângând în jurul lui pe mai mulți. Așa au rezultat copiii din această luptă contra avortului. Nu am avut unde să îi punem, i-am luat la Valea Plopului, i-am răspândit prin sat, după care, tot în­mulțindu-se copiii în această luptă contra avortului și România mergând în jos, am primit și copii ai străzii și bătrâni „la pachet”, vrând-nevrând să facem binele.

Activitatea noastră socială nu este un act extraordinar în sine, ci doar pare astfel, în contrast cu indiferența multora, inclusiv a unor instituții ale statului român. Într-o țară unde problemele de infrastructură socială rămân nerezolvate, există uneori o precizie exagerată în aspecte mai puțin esențiale. Ceea ce facem prin caritate este, de fapt, un gest firesc, o normalitate care ar trebui să fie mai vizibilă și mai răspândită. 

În România, în satele Valea Plopului și Valea Screzii s-a conturat un fenomen filantropic unic: imediat după Revoluție, familiile locale au preluat în grijă copii orfani. Considerați că acest model de sprijin comunitar a influențat ulterior autoritățile române în dezvoltarea conceptului de asistență maternală?

Conceptul de asistență maternală nu a apărut pentru prima dată în România, existând deja în străinătate. La început, ­sistemul de asistență maternală a fost deficitar, deoarece copiii abandonați în maternități și orfelinate erau mutați frecvent de la un asistent maternal la altul, fără a beneficia de stabilitate emoțională. Odată cu interzicerea adopțiilor internaționale, mulți dintre acești copii au rămas captivi într-un sistem care, deși bine intenționat, nu a oferit mereu soluții optime pentru dezvoltarea lor armonioasă. Statul român a instruit asistenții maternali, transmițându-le mesajul că acești copii nu sunt ai lor și că nu ar trebui să se atașeze emo­țional. Însă, dacă un copil nu simte afecțiune, cum poate crește sănătos din punct de vedere emoțional? Statul și instituțiile nu au inimă, doar oamenii care lucrează în ele pot oferi iubire și căldură. Cea mai bună viață pentru un copil este, fără îndoială, alături de mama sa biologică. În cazurile în care acest lucru nu este posibil, asistența maternală poate oferi un mediu stabil și iubitor, dar aceasta nu trebuie să fie doar o relație contractuală. Faptul că un asistent maternal este plătit nu înseamnă că trebuie să renunțe la legătura emo­țională cu copilul pe care îl îngrijește, aici e diferența! Pentru unii din parohia noastră, asumarea îngrijirii copiilor abandonați a reprezentat și o formă de ispă­șire a greșelilor personale, inclusiv a păcatului avortului. Noi oferim servicii de găzduire copiilor, vârstnicilor și persoanelor ne­voiașe care ne cer ajutorul, însă încercăm să evităm depen­dența excesivă de sistemul de asistență socială. Aceasta poate duce la situații în care beneficiarii ajung să trăiască fie mai bine, fie mai rău decât localnicii, creând ­dis­crepanțe nedorite. Totuși, nu toți acești copii provin din medii echilibrate - mamele lor au avut propriile dificultăți, iar tații lor, în multe cazuri, au fost absenți sau necunoscuți. Din păcate, aceste traume s-au transmis mai departe în viața copiilor. Sătenii cre­dincioși i-au crescut într-un mod asemănător asistenței maternale, oferindu-le un cămin și îngrijire, fără a aștepta recompense. Este posibil ca această practică de sprijin voluntar să fi inspirat ulterior statul român în crearea sistemului oficial de asistență maternală, un sistem util și necesar. Întregul sistem de asistență maternală din parohia noastră a fost inițial construit exclusiv prin eforturile financiare și materiale ale localnicilor, apoi prin efortul donatorilor și sponsorilor noștri. În prezent, însă, pentru a deveni asistent maternal este necesară acreditarea de către stat, ceea ce limitează posibilitatea ca astfel de inițiative voluntare să continue în aceeași formă.

Care a fost cel mai mare obstacol pe care l-ați întâmpinat în activitatea caritabilă?

Unul dintre primele și cele mai dificile obstacole a fost moș­te­nirea lăsată de regimul comunist asupra Bisericii Ortodoxe Române. După căderea comunismului, mulți oameni nu concepeau ideea că Biserica, prin preoți și cre­dincioși, ar trebui să se implice activ în caritate. Se vehicula chiar un slogan care limita rolurile sociale: „Profesorul de elevi, doctorul de bolnavi și preotul de slujbe”. Însă această viziune era profund eronată, deoarece, de-a lungul veacurilor, Biserica a fost mereu implicată și în sprijinul celor aflați în nevoie. Astăzi, însă, există o altă provocare: tendința de a transforma Biserica într-o instituție exclusiv socială. Deși ajutorul celor nevoiași este esențial, Biserica trebuie să rămână, în primul rând, o călăuză spre sfin­țenie și mântuire. Nu poți spune că Îl iubești pe Dumnezeu, dar să îți ignori aproapele atunci când acesta are nevoie de ajutor. Preoții nu trebuie eva­luați doar în funcție de numărul de beneficiari sprijiniți, ci mai ales prin slujirea și îndrumarea duhovnicească pe care o oferă. Aspectul social al Bisericii nu a dispărut niciodată și nu trebuie să dispară. În ceea ce privește activitatea noastră, în 1994 am înființat ONG-ul „Pro Vita pentru născuți și nenăscuți”, după patru ani de implicare filantropică. Am realizat că era necesară existența unei entități juridice pentru a putea solicita sprijin financiar și material din mai multe surse. Am început cu 13 copii în grijă, iar pe măsură ce nevoile au crescut, am extins activitatea cu sprijinul comunității. La început ne-am confruntat cu numeroase dificultăți, inclusiv amenzi și critici din partea Di­recției pentru Protecția Copilului. Se reproșa faptul că locuin­țele nu respectau anumite standarde, că ferestrele aveau dimensiuni de 1 m x 1,20 m în loc de 1 m x 1,40 m, că nu aveam suficientă gresie în băi sau că iluminarea nu era considerată adecvată. Între timp, însă, existau probleme mult mai grave, cum ar fi casele în care ploua, iar resursele trebuiau prioritizate pentru aceste urgențe. A fost un drum dificil, dar necesar pentru a oferi un adăpost și o șansă reală acestor copii.

În activitatea dumneavoastră filantropică, ați întâmpinat vreodată momente în care v-ați simțit copleșit, aproape gata să renunțați la tot ceea ce ați construit cu ajutorul lui Dumnezeu și al oamenilor milostivi? Ce v-a ajutat să depășiți aceste încercări și să mergeți mai departe?

Nu am ajuns niciodată, cu adevărat, în punctul de a renunța, dar am avut momente dificile. De exemplu, au fost situații în care nu reușeam să găsim lapte praf fără lactoză pentru copii. Totuși, aveam aici o directoare care citea Acatistul Sfântului Nicolae, iar a doua zi problema se rezolva. Consider că acesta a fost un rezultat al credinței ei și al rugăciunilor copiilor. Astfel de crize au fost frecvente, mai ales când nu știam ce vor mânca copiii poimâine - pentru ziua de azi și de mâine aveam bani, dar după aceea era mereu o incertitudine. Timp de șase ani nu am acceptat mediatizarea, dorind să facem faptele bune în discreție, pentru binele copiilor și al celor nevoiași. Însă, mai târziu, a devenit o necesitate: mediatizarea a adus sprijin financiar, alimente - varză, cartofi, brânză -, dar și mai mulți copii din stradă. În unele momente, soseau chiar și 70 de copii deodată, mai ales iarna, în februarie. Mulți rămâneau până la Paști, iar apoi plecau. Din acest motiv, am stabilit o regulă clară: cine pleacă nu se mai poate întoarce. Noi nu am avut un punct tampon unde copiii străzii să fie găzduiți temporar, doar peste noapte, pentru ca dimineața să plece. Am vizitat un centru destinat lor și, din păcate, am văzut cum acolo se făcea o selecție dură: copiii care știau să cânte sau să deseneze erau păstrați pe timpul iernii, în timp ce aceia care aveau probleme, precum enurezisul nocturn, nu mai erau primiți. Aceasta era metoda lor de triere - alegeau „unul și unul”, iar pe ceilalți îi lăsau pe dinafară. Nu mi se pare firesc să faci o selecție atunci când oferi ajutor gratuit celor în nevoie. Ajutorul trebuie să fie necondiționat, fără discriminare, pentru că toți copiii au dreptul la hrană, adăpost și protecție.

De ce avem nevoie de asceză și filantropie în viața noastră creștină?

Avem nevoie de asceză și filantropie în viața noastră creștină pentru că ele sunt mijloacele prin care ne curățim sufletul și ne apropiem de Dumnezeu. Asceza nu este o ruptură de lume, ci o lucrare interioară de transformare, care începe cu rugăciunea și se desă­vârșește prin faptele bune. Ea înseamnă disciplină, renun­țare la egoism și cultivarea virtuților. Filantropia, ca expresie a iubirii creștine, este punerea în practică a milei și compasiunii față de aproapele. Asceza fără filantropie poate deveni egoistă, iar filantropia fără rugăciune poate deveni simplu activism social. Împreună, ele ne învață să iubim și să slujim cu smerenie. O asceză autentică este mereu filantropică, iar adevărata filantropie izvorăște dintr-o inimă curățită prin har și rugăciune. Astfel, omul creștin nu se izolează, ci se dăruiește semenilor din prisosul legăturii sale cu Dumnezeu. Asceza înseamnă de fapt rugăciune și trecerea din rugăciunea cu mintea și cu vorba într-o stare și combinație cu fapte bune. Un ascet nu înseamnă un om rupt de lume, ci unul care înțelege să îmbine ce este pentru el interior calitativ, o asceză filantropică sau o filantropie. Oamenii răi nu fac fapte bune, indiferent de religie.

Cum vedeți sfinția voastră legătura dintre asceză și ­filantropie?

Legătura dintre asceză și filantropie este una profundă și inseparabilă. Asceza curăță inima și mintea, făcând loc lucrării iubirii lui Dumnezeu în om. Din această lucrare izvorăște dorința sinceră de a face binele, de a ajuta pe cel aflat în nevoie. Filantropia devine astfel o expresie concretă a vieții ascetice autentice, nu doar un gest exterior. Rugăciunea și nevoința nu se opresc la sine, ci nasc iubirea lucrătoare. Adevăratul ascet este și un filantrop, pentru că harul primit nu-l păstrează pentru sine, ci îl dăruiește aproapelui. Împreună, asceza și filantropia formează drumul spre mântuire trăit în comuniune.

Înțeleptul Solomon spune: „Cel ce miluiește pe sărac împrumută pe Domnul și El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19, 17). Credeți că Dumnezeu are nevoie de ajutorul nostru în realizarea actelor filantropice către semenii noștri nevoiași?

Dumnezeu, în atotputernicia Sa, nu are nevoie de ajutorul nostru în sens strict, dar alege să lucreze prin oameni pentru a împlini voia Sa în lume. El ne oferă șansa de a fi împreună lucrători cu El prin faptele milostivirii. Prin filantropie, nu doar că ajutăm pe cel aflat în nevoie, ci ne deschidem sufletul harului divin. În mila față de aproapele, devenim instrumente ale iubirii lui Dumnezeu. A milui pe cel sărac este, cum spune Solomon, un „împrumut” către Dumnezeu, o investiție în viața veșnică. Dumnezeu nu are nevoie de noi, dar noi avem nevoie să-L slujim prin semenii noștri. Astfel, filantropia devine o cale de întâlnire cu Hristos cel ascuns în chipul celui lipsit.

Părinte Nicolae, observăm cum oamenii petrec din ce în ce mai mult timp pe telefoane, în mijloacele de transport, la serviciu, la școală, în familie și, din păcate, chiar și în biserică. Lipsa timpului pentru asceză și filantropie în era digitală poate fi un obstacol în calea mântuirii?

Da, lipsa timpului pentru asceză și filantropie, cauzată de dependența de tehnologie, poate deveni un obstacol real în calea mântuirii. Atunci când mintea este mereu ocupată cu ecrane, inima se înstrăinează de lucrarea lui Dumnezeu. Asceza presupune liniște, retragere și atenție la viața lăuntrică, lucruri tot mai greu de atins în era digitală. Filantropia cere prezență, empatie și dăruire de sine, nu doar „like-uri” sau reacții online. Tehnologia nu este rea în sine, dar folosită fără discernământ devine o piedică în calea rugăciunii și a iubirii față de aproapele. Mântuirea presupune efort și alegere conștientă, iar timpul este darul cel mai prețios pe care îl putem oferi lui Dumnezeu și semenilor. De aceea, e necesară o trezvie permanentă în folosirea mijloacelor digitale.