Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Tot neamul meu a fost marcat de puterea Sfintei Cruci“

„Tot neamul meu a fost marcat de puterea Sfintei Cruci“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Mariana Borloveanu - 27 Feb, 2014

În inima pustiei, în general, oamenii vorbesc puţin, uneori deloc. Cei care se nevoiesc în aceste locuri au o lume a tăcerii, numai de ei ştiută, iar monahii par că au coborât din Pateric. Nu poate fi nimic mai frumos decât să te laşi învăluit de razele blânde ale unui răsărit ce coboară lin peste cărarea nefiresc de îngustă, care prin prospeţimea cu miros de primăvară a pădurii îţi poartă paşii spre colţul de rai al sihaştrilor de la Schitul Pătrunsa. Aici, în această lume a desăvârşitei rugăciuni, l-am întâlnit pe monahul Valerian Pâslaru, cel care se nevoieşte în post şi rugăciune într-o chilie din inima munţilor, între stâncile înalte care parcă sprijină cerul şi care a acceptat să acorde primul său interviu de la intrarea în monahism. Fiecare întâlnire cu acest pustnic este ca un balsam, fiecare cuvânt, un leac de preţ pentru păcatele ştiute şi neştiute. Şi pentru că orice vindecare vine numai de la Dumnezeu, înainte de toate, trebuie să înţelegem de unde vine puterea rugăciunii.

Ziarul Lumina: Ştiu că de-o vreme vă nevoiţi în sihăstria cu rânduială atonită de la Pătrunsa, aş putea spune, în inima pustiei. Care este starea care vă eliberează? Dar cea care vă acoperă în faţa vicisitudinilor inerente vieţii de pustie?

Monahul Valerian Pâslaru: Rugăciunea în pustie este o oglindă a ta perfectă. Nu există pas pe care să-l faci fără să-ţi dai seama dacă l-ai făcut bine sau rău, deci este o confruntare directă. În obşte, aceasta te-acoperă, şi cele şapte Laude, rugăciunile fraţilor te-acoperă, dacă tu eşti nevolnic. În pustie, te-ntâlneşti cu tine însuţi, fără cruţare, aici nu mai există acoperire. Există acoperirea duhovnicului, dar care este cu totul alta, ea te-mpinge la luptă, la descoperirea ta. În pustie nu te poţi lăsa pe tânjeală nici măcar o clipă.

Nu v-aţi simţit copleşit de păcate, acolo... în pustie?

Cum să nu, tot timpul, dar nu copleşit... Dumnezeu ţi le-arată, îţi vezi toate păcatele şi-atunci există pericolul de a te zdrobi. Cea mai mare înşelare la pustie, cred eu, este această trufie de a fi la pustie: uite, domâne, eu sunt pustnic, eu stau aicea - mândria aceasta! Vrăjmaşul poate să-ţi creeze şi o stare de linişte falsă şi asta tocmai pentru a te umple de mândrie. Asta până la un moment dat, când te va ataca brusc şi te va izbi cu toată puterea. Sau, păzească Dumnezeu, să începi să vezi cine ştie ce minuni, să ai impresia că ai trăiri speciale. Încă o dată: pustia te pune faţă-n faţă cu tine însuţi, cu ceea ce eşti, cu neputinţele tale, cu neştiinţa ta, cu absenţa lui Dumnezeu, şi nu pentru că Dumnezeu ar fi depărtat de tine, ci pentru că tu te-ndepărtezi de El.

Cum simţiţi puterea rugăciunii de la miezul nopţii la pustie, faţă de rugăciunea pe care o faceţi cu obştea?

La pustie îţi trebuie o trezvie mult mai mare pentru că eşti singur, acolo tu eşti preotul, tu eşti conducătorul stranei, totul se face de unul singur. Acolo trezvia trebuie să o ţii aprinsă tot timpul, pentru că gândurile vin cu nemiluita, în încercarea de a te sustrage, vin gânduri, zgomote, frica ta lăuntrică faţă de întuneric, de animale, de tot ceea ce te înconjoară. Astea sunt frici aiurea! Dumnezeu şi când te pedepseşte, în pedeapsa Lui simţi o bucurie, pentru că nu este nimic altceva decât o eliberare. În pedeapsa lui Dumnezeu simţi o eliberare de păcatul acela, o îndreptare şi-atunci nu ai cum să te simţi rău. Este acea bucurie pe care noi nu o înţelegem, a mucenicilor, care erau chinuiţi în numele lui Hristos, trecând prin nişte dureri cumplite, li se smulgea carnea de pe oase, apoi era ruptă bucată cu bucată, dureri de neimaginat…

Dacă mi se-ntâmplă ceva rău, este numai din cauza păcatelor mele

Cum aţi perceput mângâierea duhovnicească în lume, pe când vă mărturiseaţi la părintele Paul Mărăcine şi cum a fost întâlnirea cu părintele Ghelasie Isihastul?

Ca lângă marii duhovnici! Părintele Paul Mărăcine m-a învăţat primii paşi spre cele sfinte, cu blândeţe, cu multă răbdare, m-a ajutat să nu rătăcesc drumul, pe când părintele Ghelasie era foarte aspru, dar în acelaşi timp foarte alinător. De la el mi-am însuşit temeinicia trăirii monahale. Nici unul nu îţi îngăduia să greşeşti sau să te-nmoi, dar îţi acoperea toate greşelile tale, pe care te punea să le plăteşti. În primul rând, dacă ar fi un lucru pentru care să-I mulţumesc lui Dumnezeu din adâncul sufletului, Îi mulţumesc pentru faptul că mi-a îngăduit să trăiesc lângă aceşti desăvârşiţi duhovnici. De la ei am învăţat să-mi dau seama că tot ceea ce mi se-ntâmplă, mi se-ntâmplă datorită mie, bun sau rău, şi că nu pot să acuz pe nimeni de viaţa mea ticăloasă. Dacă mi se-ntâmplă ceva rău, ceva ce nu-mi convine, este numai din cauza păcatelor mele şi mersului meu aiurea, al depărtării mele de poruncile date de Domnul, pe care trebuie să le respectăm, de ieşirea mea din ocolul pe care Dumnezeu mi-l stabileşte ca să fiu liber, desăvârşit liber, chip şi asemănare Lui.

Cum primim ceea ce vine de la Dumnezeu, cu ce stare, cu ce trăire şi cum percepem smerenia, astfel încât rugăciunea şi raţiunea să se întâlnească în lucrarea desăvârşirii harului?

Înainte de toate, trebuie să învăţăm să ne smerim şi să ne considerăm vinovaţi pentru tot ce ni se-ntâmplă, nu să dăm vina pe altcineva. Am învăţat că nici pe draci nu pot să dau vina, pentru că pe draci îi primesc eu. Ei încearcă acolo, dar şi Dumnezeu încearcă, nu-mi spune El tot timpul ce să fac? Şi dracii-mi spun ce să fac şi-atunci e alegerea mea, eu m-am dus de partea dracilor. Ar fi minunat să stăm de partea Domnului, chiar şi când vin ispitele, chiar şi când vine biciuirea lui Dumnezeu, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine iubeşte, Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte“ (Evrei 12, 5-6). Adică, îl bagă în focul cel mai aspru, în confruntarea cea mai dură şi asta pentru că Dumnezeu ne ştie capabili, noi nici nu ştim că suntem capabili de această victorie, dar El ne lasă, se dă deoparte, zicem noi, dar El există în noi, forţa Lui există-n noi, înţelegeţi? Harul există, harul lucrează, nu noi, ca şi-n rugăciune. Rugăciunea desăvârşită este a Lui, total, este harul care lucrează în inima ta, dar lucrează independent, nu mai eşti tu. Primele faze ale rugăciunii le coordonezi tu, după aceea, gata! Când rugăciunea în sfârşit ajunge în inimă, când raţiunea ajunge-n inimă, acolo este deja lucrătura harului, nu mai este a ta.

Am vorbit până acum despre trăiri pe care le-aţi avut personal, în obşte, la pustie, lângă ava Ghelasie, înălţătoare clipe! Nu ştiu dacă se cade să amintim un moment mai trist din viaţa dumneavoastră, pe când vă aflaţi încă în lume…

N-a fost trist, soră Mariana, eu spun că Dumnezeu a trimis lucrul acela ca să pot plăti o parte din păcatele grele pe care le-aveam, şi atunci mi-a dat o astfel de trăire. Personal, mie mi-a servit această experienţă extraordinar de mult. De ce? În primul rând, pentru că nu am fugit în faţa primejdiei, am stat să o primesc… (Tace părintele, iar mâna îi lunecă pe metanier.) Doar mi-am înălţat ochii… şi-atunci am văzut crucea de pe bisericuţa „Sfânta Ana“ de la Colţea. Nu am văzut crucea şi-am zis: „Sunt salvat“, nu! A fost ceva fără gând, fără cuvânt. Am văzut crucea şi m-am bucurat enorm, atât! Ceea ce s-a declanşat în fiinţa mea (a urmat un nou moment de tăcere)… nu poate fi redat în cuvinte. Trebuie să vă spun că neamul meu este legat fundamental de Sfânta Cruce. Unul dintre bunici a fost preot, un preot excepţional, care a înălţat nouă biserici, şapte le-a refăcut şi două le-a ridicat de la temelie. Ultima dintre ele a fost ridicată în plină prigoană comunistă, în Craiova, în cartierul muncitoresc Rovine, iar hramul acesteia este „Ziua Crucii“. Bunicul meu preot s-a mutat la Domnul la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci! Deci a fost mila lui Dumnezeu, au fost rugăciunile lui. Vedeţi, ce minunat! Semnul Sfintei Cruci, puterea Crucii! Şi-atunci, suntem legaţi foarte tare de această Cruce, care m-a salvat… prin bunicul, nu ştiu. Tainele lui Dumnezeu…

Dacă aţi amintit de neamul dumneavoastră, de bunicul preot care a ridicat atâtea biserici, aţi simţit vreodată chemarea către preoţie?

Nu cred. Ţin minte însă foarte bine un episod. Când eram mititel eram foarte milos, adunam tot soiul de animale şi păsări moarte, de toate. Eram la ţară, când am găsit o rândunică moartă şi asta m-a sfâşiat. Am luat patrafirul bunicului, mi l-am pus de gât şi m-am dus în fundul grădinii, unde i-am făcut o înmormântare pe cinste. Bunicul s-a supărat foarte tare pentru că am făcut lucrul acesta, că i-am luat patrafirul, foarte, foarte tare s-a supărat... Mai târziu am aflat că în popor se spune că „cine şi-a pus patrafirul cu nevrednicie şi nu va ajunge preot, Dumnezeu i-l va scoate cu capul“. Ei, într-un fel mi-am pus un jug, am venit la călugărie! Pentru mine preoţia este un lucru extraordinar. Taina Călugăriei mi se pare suprataină şi o învrednicire deosebită, cum spun Sfinţii Părinţi, trecerea peste fire. Toate cele şapte Taine sunt în firea omului, toate. Călugăria este peste fire, este înger în trup. Preotul de mir este preot, are soţie, are copii, trebuie să se ocupe şi de cele lumeşti şi încă foarte atent. Călugăria este altceva, este o desprindere de toate cele lumeşti, şi cele din afară, şi cele dinăuntru.

Unde se adună creştinii, acolo vine puterea lui Dumnezeu

Când ne-am întâlnit întâia oară, mi-aţi mărturisit că v-aţi retras să vă plângeţi păcatele. Şi mai ştiu că vă smeriţi atunci când mirenii vă caută, dar dacă vine un amărât, împovărat de boli, de încercări, de păcate şi vă cere sfatul, ce faceţi?

Trebuie să i-l dai ca unui frate, indiscutabil, pentru că dacă faci ceva pentru el, nu eşti tu cel care faci. Eu mă rog, dar roagă-te şi tu pentru mine, că şi eu sunt la fel, să ne rugăm împreună şi doi amărâţi sigur că o vom îndupleca pe Măicuţa Domnului, pe Mântuitorul şi toate Puterile Cereşti. Unde ne adunăm noi, creştinii, acolo vine puterea lui Dumnezeu, El face, nu fac eu. Şi de-asta, dacă vine cineva la mine, îndrăznesc să primesc această cerere şi să mă rog pentru el. Stau în rugăciune atunci, nu-mi umblă gândurile aiurea, nu există primejdia de a primi de la satana ceva, primesc de la un frate de-al meu rugămintea de a mă ruga pentru el. Şi-atunci, sigur că stai în rugăciune, nu văd nimic deosebit, iar ceea ce este deosebit cu adevărat este numai lucrarea lui Dumnezeu.

Cei care trăiesc în lume, care îşi doresc cu toată fiinţa lor să ajungă la mântuire, cum se pot apropia de Dumnezeu?

Trăind după poruncile lui Dumnezeu, care sunt aceleaşi pentru toată lumea. Dumnezeu n-a spus: astea sunt pentru călugări, astea pentru mireni, nu, poruncile lui Dumnezeu sunt generale, pentru toată lumea. Eu am cunoscut şi aici, şi când eram la Frăsinei mireni care trăiesc exemplar, proptele duhovniceşti pentru călugăraşii care se clatină. Aici sunt mai multe familii care îşi aduc copiii la împărtăşit, copiluţi mici, care urcă dealul, soră Mariana, urcă dealul pe orice fel de vreme! Iarnă, primăvară, vară, nu contează, copiii sunt aduşi la împărtăşit. Este o minune! Când îi vedem ni se umple sufletul de dragoste şi nădejde că Maica Domnului nu ne lasă. Rugăciune şi trezvie, asta ne întăreşte şi ne arată adevărata cale spre mântuire. Dar drumul spre Rai este spinos şi nu este uşor. Poate deveni foarte uşor doar dacă te laşi în voia lui Dumnezeu şi faci ce spune El. Şi-atunci, sigur că tot ceea ce faci, faci numai cu puterea Lui.

După câţi ani de rugăciune spuneţi asta?

Cred că tot dar de la Dumnezeu a fost asta. Cu mult înainte de a intra în monahism, când eram în lume, când profesam şi primeam felicitări pentru vreun rol care-mi ieşea, întotdeauna spuneam că-i dar de la Dumnezeu!